Inedit Eminescu. La statuia libertății

Imaginea lui Eminescu, după 1989, s-a adaptat noului imaginar al culturii populare; avem, chiar la centenarul tanatic, un omagiu adus de un savant, care denumește o nouă specie de nevertebrate, descoperită în Oceanul Indian, cu numele poetului: Similipedia Eminescui; apoi, în anii 1990-2000, prin bunăvoința astronomilor americani, un asteroid din Marea Centură poate fi identificat sub apelativul de 9495 Eminescu, iar un crater de pe Mercur, descoperit în 2008, poartă numele poetului. Când casele de modă au făcut ravagii într-o anumită parte a guvernului, exilată temporar prin Costa Rica, jurnaliști diverși au pus eticheta Louis Vuitton pe faimosul cufăr al poetului; periodic, bântuie liste cu semnături pentru canonizare – iată un Eminescu multiplu, ce arată fețele multiple ale societății noastre, așa cum este ea.

Din această serie nu putea lipsi un Eminescu de tip republican, care să chestioneze formele de guvernământ. Informațiile cele mai proaspete despre republica timpului său le are de la fostul combatant Caragiale, soldat al Republicii de la Ploiești, pe care a înfățișat-o publicului larg prin Mița Baston, prin Prezidentul din Boborul!, care, „urcat pe un scaun de tocat cârnați, citește actul solemn al întemeierii Republicii“.

Cam pe locul unde a cuvântat Prezidentul s-a edificat, insinuează Caragiale, faimoasa Statuie a Libertății, o inițiativă a liberalilor care conduceau de ani buni urbea, în special prin vocea pașoptistului C.T. Grigorescu, fost primar și animator al comitetului Statuii; o inițiativă desfășurată din 1876, dar împlinită abia în 1881, când este dezvelită printr-o ceremonie specială.

Organizatorii au realizat rememorarea momentului 1869-1870, al Republicii de la Ploiești, printr-o amplă campanie publicitară în principalele ziare de extracție liberală, o temă care se integra în marea temă rosettistă a momentului, revizuirea Constituției – Statuia însăși ținând în mâna stângă un înscris cu „Constituțiunea și Legea Electorală“.

Contextul revizuirii Constituției din 1866, care va duce la promulgarea Legii electorale în 1884, este explicat de Maiorescu: „C.A. Rosetti mai poate da ultima dovadă a vechiei sale influențe în partid: lui i se datorește agitarea ce se naște acum pentru revizuirea Constituțiunii, mai ales a colegiilor electorale (…) în 22 decembrie 1882 se face prima propunere de revizuire relativă la 25 de articole din vechea Constituție (…) dintre articolele supuse revizuirii, 13 priveau principiile legii electorale, celelalte 12 se referau la noul titlu de Regat al României cu încorporarea Dobrogei, la libertatea presei, la introducerea unei comisii legislative permanente, la desființarea gardei naționale.“ (Opere III. Discursuri parlamentare, 2006, 724 ș.u).

Statuia Libertății este, pe de altă parte, un monument de hârtie, un prilej pentru articole proaste, „spanac“, cum le spunea Caragiale – termen generic pentru orice „marfă“ literară (de altfel, în mai multe scrisori, Caragiale semnează „Spanacopoulou“ ori „Spanacescu“, dar și în articole din ziare ori calendare apar personaje cu replici ilariante, contradictorii, precum Spanachidi sau Spinatberger).

Oricum, comitetul Statuii lansează întregii prese invitații de participare la inaugurare:

Onorate Domn,

Comitetul, însărcinat cu festivitatea inaugurării Statua „Libertatea“, ridicată prin subscripțiune națională, atesând virtutea ploieștenilor în susținerea drepturilor cetățenești, cu ocasia alegerilor din anii 1869-1870,

Cu onoare vă roagă să binevoiți a asista la acea solemnitate, ce va avea loc in urbea Ploești, Duminică 21, la 10 ore a. m. Recepțiunea se va face in ospelul Comunal, și după ceremonie va avea loc un banchet, in sala lyceului.

Primiți, onorate domn, deosebita noastră stimă.

Comitetul

Textul cu pricina ajunge și la „Timpul“; interesul autorului Scrisorii III asupra republicii de la Ploiești este marcat de amărăciune; un articol publicat chiar pe data de 21 iunie 1881, ziua inaugurării, [„Statua lui Eliad…“], este scris dintr-o perspectivă în care se poate sesiza marea indignare împărtășită cu vechiul amic Caragiale:

Statua lui Eliad zace, dată uitării, în umbra zidurilor universității. Cu toate acestea e statua unui bărbat care, de la 1825 începând, a inaugurat atât reforma limbei literare de azi pe care i-o datorim în mare parte lui, precum și reforma socială. Ca literat și politic, dacă n-a creat opere nemuritoare, desigur au fost promotorul cel mai arzător al tuturor mișcărilor generoase și au avut, ca nealtul, o influență determinantă asupra caracterului culturei romăne. Ei bine, zace uitată statua lui căci alte griji au patrioții. Onor. republică a Ploieștilor invită la inaugurarea (cu profir) a statuei Libertății, ridicată pentru a atesta virtutea Ploieștenilor in susținerea drepturilor cetățenești, cu ocazia proclamării republicei de la 1869-70. Actul curios al invitării care aduce aminte de căpățânele de zahăr nemțesc, pe care patrioții promiteau să le taie pe atunci, îl lăsăm să urmeze întocmai. Monarchia ereditară cată să se fi bucurând de serbarea acelei zile nemuritoare în care soarele libertății, apărând în zona Ploeștilor, după mici divergențe de opinii cu casa telegrafului și poștelor și cu banii cutiilor bisericilor, au apus la Fefeleiu, pe dată ce reacțiunea s-a ivit sub forma unei companii de Dorobanți. Le urăm virtuoșilor cetățeni chef mult, voie bună ș-o nouă ediție a republicei. Fie sigură tinerimea ploieșteană că, cu o nouă proclamare a acestei forme de guvernământ, vor ajunge directori de bănci, cămărași de saline, adjutanți regali, deputați etc.“ (ap. Opere XII, 1985, 216)

Situația acestei republici și a raportărilor societății la ea se află constant în atenția lui Eminescu; în diferite articole din „Timpul“ vorbește despre „prezumptivul prezident al republicei Ploieștilor, care proclamase răsturnarea M.S. Regele Carol I” (5 noiembrie 1880, ap. Opere XI, 1984, 393), despre „ilustrul d. Candiano, actual adiutant regal, [care] și înlăturase [monarhia] pe câteva ceasuri în fericiții Ploiești, cari au eternizat memoria acelui măreț eveniment prin erigerea statuei madam Grigorescu“ (24 septembrie 1881, ap. Opere XII, 1985, 339), „un fevruarist pentru cari jurământul militar e o păpușerie, iar adevărata datorie ordinul de noapte dat de C.A. Rosetti-Carada“ (8 octombrie 1881, ap. Opere XII, 1985, 361).

O știre despre evenimentul inaugurării, o știre care nu a fost integrată în monumentala ediție Perpessicius, poate fi citită acum, în 2020, la 150 de ani de la Republica în cauză, în „Timpul“ din 24 iunie 1881 (p. 1, la „Informațiuni“, coloana a III-a) – o știre redactată la modul pamfletar, ce poartă mărcile stilistice ale poetului – de pildă, desemnarea insinuantă cu porecla a ministrului de interne, C.A. Rosetti, de doar două zile numit în guvern, cel supranumit „Rabinul“ în mai multe texte ale poetului – inclusiv în articolele de opinie din coloana precedentă a aceluiași număr de ziar („rabinul ministru“). Inițiativă liberală („roșie“), sub oblăduirea vechiului primar și deputat C.T. Grigorescu, statuia „Libertatea“ capătă o poreclă greu de uitat, sugerând că atelierele (pariziene) unde a fost comandată statuia ar fi avut un model cât se poate de palpabil:

Duminecă s-a descoperit la Ploiești statuia Mme Grigorescu (așa-i zic ploieștenii statuii Libertății, ridicate în onoarea efemerei republice de la 1869-1870). L’Independence Roumaine află că se făcuseră mari preparative pentru a primi pe rabin, pe d. D. Brătianu și – tres faciunt collegium – pe d. Urechia. Gardă națională pănă la statuă. Însă înaltele personaje nevenind, garda s-a întors singură și desilusionată împrejurul Mme Grigorescu.“

Micul inedit Eminescu – un text care, de fapt, nu a mai fost publicat de la redactarea sa, în „Timpul“ din 1881 – poate fi citit ca o meditație asupra republicanismului într-o societate turbulentă, dar și asupra meritocrației – atunci când, în articolele sale, Eminescu insistă asupra carierei lui Candiano-Popescu, devenit aghiotant regal.