Habar n-am dacă agitația pescărușilor nu exprimă ceva din ce se întîmplă cu noi. Deși sînt născută și crescută la București, nu-mi amintesc să fi văzut pe aici pescăruși. De aceea, întîlnirea cu ei era doar la mare. Mereu i-am urmărit cu fascinație și cu teamă, în același timp. Sînt păsări puternice, își stabilesc atent ținta, îți calculează atacul. Niciodată n-am decodat țipătul lor. Srident. Ca de luptă. Sau ca anunț de panică. Atracția mea față de pescăruși vine din simbol. Din faptul că prezența lor anunță apa, marea, oceanul, întinderea, misterul. Și pe Cehov. Cînd Nina strigă „ sînt un pescăruș“, poate că nu despre sensibilitatea ei – atîta cît este – ne spune Cehov. Ea îl vînează pe celebrul scriitor Trigorin și își strigă, apoi, spaimele. Enunțul exprimat gol este umplut cu viața Ninei. Ea devine un pescăruș. Cehov nu a vrut ceva poetic aici. Privind ceva vreme pescărușii, simți subtilitățile perspectivelor. Mereu m-am întrebat de ce replica celebră a Ninei nu se spune așa cum a scris-o Cehov privind o pasăre agresivă, care trăiește vînînd.
Pe site-ul Teatrului Odeon există un documentar despre teatru. Banal, îți vine să spui. În toată perioada asta de luni ciudate, regizorul Dragoș Galgoțiu a lucrat. Ceva răscolitor. Ceva aș spune occidental ca idee, seriozitate, o construcție spirituală ca el. Întotdeauna frămîntat ca o coca sfîntă de Paște, Dragoș Galgoțiu se autodizolvă în conceotul său, în marile teme cărora li s-a dăruit, pe care le-a forat pînă în adîncuri. Cultura lui, nebunia de nevindecat după teatru, artiști, prieteni, muzică, arte vizuale au fost instrumentul lui de a aduce ofrande cuvîntului. Universul său complex este mereu în mișcare. Ca norii. Mișcarea înseamnă și teatru. Dar și evoluție, și urmărirea marilor și micilor expresii ale umanității. Cară după el de vo ta mentul absolut față de cei care i-au metamorfozat viața, arta. Fie că i-a cunoscut imaginar sau concret. Le dedică cîte o idee sau un spectacol sau o expoziție sau un spațiu scenic. El se mișcă liber în această spiritualitate pentru că este un om al ideilor. Al patimilor. Al pasiunilor. Înflăcărarea lui vine din exercițiul de admirație pe care îl face în fața artei ca esență pură a omului. Omul însuși, cu toate aromele și putregaiurile din el îl fascinează. Lupa lui Dragoș Galgoțiu este atașată de mintea lui, de văzul lui, de tipul de discurs.
„Proiect de rememorare extrem de subiectivă a unor aventuri teatrale“
Aș putea să spun că este un film. Dar și o analiză a șapte spectacole ale sale puse în scenă la Teatrul Odeon. Dar și o instrospecție asupra urmelor pe care le lasă propria artă în sine. În ceilalți. Dar și o radiografie crudă, dezgolită și vulnerabilă, așa cum corpul se arată în astfel de fotografii radiologice. Dar și „ o încercare de a inventa o limbă. O limbă despre ceva care probabil nu poate fi povestit altfel. Limbajul înseamnă gîndire, gramatica gîndirii, articularea și nuanțarea gîndului. Chiar și emoțiile cele mai efemere au nevoie de limbaj pentru a fi nuanțate, altfel, ele trăiesc în ghemuri ca șerpii care se încolăcesc între ei. Încerc să formulez o limbă a memoriei. Știu că există multe forme de fixare a unor experiențe ale memoriei, nu putem să imaginăm viața în afara memoriei. Pentru că și o fracțiune devine imediat memorie. Iar tot ce imaginăm că poate urma este o inversare a memoriei spre ce nu s-a întîmplat încă. Lucrez de o vreme la un fel de film, care nu e nici film, nici teatru, nici documentar. Este o încercare de retrăire a unor experiențe teatrale. Dar nu numai și nu doar în relație cu ce au fost fizic, ci cu ce era dincolo de cadavrul spectacolului. Sînt convins că orice experiență teatrală este extrem de fragilă, poate muri oricînd. Retrăirea este mereu dificilă. Automatismele, corpul fizic înseamnă disciplină. Disciplina artistică este importantă pentru că ea provoacă experiențe mentale și emoționale complicate, obscure, volatile. Și chiar asta are sens în toate rătăcirile noastre prin labirint. Vreau să vorbesc despre o limbă a vieții subtile a spectacolului de teatru. O limbă despre ce este misterios în viața imaginată pe scenă, despre miez și nu despre coajă. Am înțeles de curînd că eu caut focul alb de dincolo de focul negru.“
Aceste rînduri le-am primit cînd mă în curcasem în propriii mei pași pandemici. Le-am citit pe nerăsuflate. O dată și încă o dată. Cu voce, nu în gînd. Am știut că citesc un Manifest despre teatru, viață și moarte. Am simțit că pasiunea creației nu intră în izolare. Sau că autoizolarea este cel mai roditor moment al eu-lui. Adîncirea în sine elimină fuga de sine și dă rod. Spiritual. Am văzut filmul semnat de Dragoș Galgoțiu. La fel. O dată și încă o dată. Am călătorit în credința lui, în felurile în care el caută problematizînd. Mai înainte de orice. Din cînd în cînd, un pescăruș animat traversează ecranul. Un laitmotiv. O definiție nescrisă a ceea ce sîntem. Ascult violoncelul lui Rostropovich: Bach. Suita pentru violoncel. Spre perfecțiunea aceasta tinde confesiunea lui Galgoțiu. Gag-ul, accentele de film mut, alb-negru, commedia dell’ arte, bîlciul vorbesc despre marionetele care sîntem în mîinile istoriei. Vorbesc despre noi. Despre ieri și despre cel mai acut azi. Farmecul discret al amintirlor. Sau despre Ca sanova, Epopeea lui Ghilgamesh, Hamletmachine, Ascensiunea lui Arturo Ui, Viața e vis, Kafka. 5 vise, Hamlet. Descifrate de regizorul însuși. Un film despre ce nu se vede. Sau despre perspec tiva subiectivă a creatorului. În so țitorii acestei călătorii prin uni versul regizorului sînt trei dintre actorii fetiș: Marius Stă nescu, Ionel Mihăilescu, Tudor Istodor. La început, nu scot un cuvînt. Suportul exprimării sînt stările. Gîndul. Mirările. Fragmentele care urmează, din spectacolele lor, decodează expresiile. Ca în filmul lui Wim Wenders, Pina.
Iluzionistul al lui Philip Glass și alte muzici, poze de bîlci atent prelucrate din secvențe de spectacol, rafinament, voluptosul costumelor, lascivitate, mituri, nudități, corpuri decorate în detalii de frescă, nemurire, moarte, bila imensă care se transformă pe scenă într-un clopot care anunță moartea, cortegii funerare cu accente de roșu păcatului pe măști albe, împietrite, plînsul mamei, război, execuții, abuz, putere, avioane căzute, bombardamente, păsări carbonizate, Hiroshima și ciuperca nucleară a vinei, ruine, tunuri, măști de gaze, o moarte pe cerul păcatelor, fotografii, stop cadru, secvențe multe, scurte, circ, saltimbanci, crime, sicrie, execuții, un fel de cabaret enorm, ochi de nebuni, patologie, o umbră merge cu o bicicletă – ca un zburător, ca un martor, ca un vrăjitor care merge peste orașe acoperite de uitare, nori de păsări negre, fotografii-schițe, o cameră plină cu apă și pești colorați, cu un ceas înfipt în nisipul uitării, oniricul lui Dali, accente de albastru și portocaliu, revărsări chapliene, senzuale, senzoriale, șir de crime virate în roșu.
Pe dedesubt, mereu, focul alb pe care un Artist ca Dragoș Galgoțiu continuă să-l caute.
„Un demon m-a atins
Mă duce în adîncuri
Cobor cu el
Și cad în somn
Pe-un mal de-abis
Căzut
Ca într-un somn
Năpraznic“