Poezie de Mihalache Tudorică

Arătarea

Am trăit aproape pe furiș,

Fără să știe nimeni, fără acoperiș.

Am văzut cerul

Rar

Și numai noaptea,

Iar locul unde stam nu-l știa nici

moartea.

Vierme prin viermi și duh printre

duhuri,

Văzduh înghițit de mii de

văzduhuri,

Am trăit aproape pe furiș…

Cerul mi-a fost mormânt, nu

acoperiș…

În guri de șerpi, de vipere și

șobolani

Mi-am aflat somnul și odihna,

Numai acolo mi-am găsit tihna…

Nici sfârșitul lumii n-o să mă

cuprindă;

Am destule găuri pe sub grindă.

Îngerul morții m-a căutat și nu

m-a găsit,

De aceea și moartea m-a părăsit.

Plapumă mi-a fost mireasma

lumii,

Eu am supt la o vulpe, nu la țâța

mumii.

Vecin am fost cu cârtița, cu

nevăstuica,

Un lapte bun avea ultima,

muica…

Privind lumina cu toții laolaltă,

Parcă am furat ca hoțul lumina

tuturor…

Eu sunt strigoiul:

De mi-ar ieși și sufletul

Nu mor…

De râm pământul

Sau,

Precum ciocănitoarea,

De sap în scoarță viermii

Ca să fiu sătul,

Dă-mi, Doamne, viață

Să trăiesc destul!

 

Colţul

În acest colţ, unde soarele nu

ajunge

nici să-ţi vezi ochii, nici să-ţi cauţi

gura,

unde lumina a putrezit din

vremuri,

dacă nu cumva a fost sora ei şi

nu ea,

îmi aştern gândul şi toate ale lui,

să rămân singur şi numai eu,

fără aduceri-aminte, fără nimic

înainte.

În acest colţ, unde a murit şi

şarpele casei

muşcându-se singur, ca să scape

de viaţă,

unde nici blestemele nu mai

ajung de vremuri,

nici moartea nu mai are curajul

să intre,

îmi aştept scrisoarea să vină şi

care

să-mi spună că nu mai este

nimeni, nimic.

Muşchi grei au crescut peste

inima mea,

ca pe trunchiul mumiei sub

cărămidă,

unde umbra şi-a găsit adăpost

şi de unde nu o mai poate

alunga nimeni.

În acest colţ, încet-încet,

cu fruntea încreţită,

mă transform din umbră în

arătare aleasă.

Voi speria soarele, voi izgoni

luna,

toate vor fugi departe şi de tot

şi, dacă-mi voi aminti ce-am

să pot,

pe el din pământ de păr am

să-l scot.

Din acest colţ, unde soarele

nu ajunge niciodată

şi unde şarpele s-a muşcat,

ca să scape de viaţă,

unde se acoperă şi ochii de urât,

unde inimii îi e teamă de moarte

să bată,

stau şi mă-mbrac în veşminte

de arătare.

Un soare negru, dar nu ştiu de ce,

îmi luminează după toate ochii

morţi.

O altfel de lumină intră-n gura

mea,

în care limba a tăcut şi nu poate

să spună

numele cleştelui care a smuls-o

şi faţa

cuiului pe care era scrisă

nerăbdarea.

Cuiele înfipte în mâna mea sunt

viermii vechi,

pietrificaţi de foame şi de sete,

bătuţi aci cu greutăţi de piatră

adâncită,

n-a fost din veci o arătare atâta

de muncită.

Nori nu mai sunt, nici scâncet de

vreme,

nici urmă de moarte, nici semn

de tăcere,

nu mă mai mir deloc,

nici dacă mi s-ar cere.

Cuiele înfipte în mâna mea sunt

viermii vechi,

Pietrificaţi de foame, de sete şi

perechi.

 

Am uitat cum mă cheamă

Nu mai văd o umbră niciunde.

Luna a curs ca mierea

pe la marginea cerului.

Uşurează-mă de pământ!

Nu mai pot să merg nicăieri.

Ridic mâinile

Şi am coatele goale.

Loveşte! Loveşte, Doamne!

Un cântec mort

zace la picioarele mele

căci toate privighetorile au murit

de sete:

Nu mai este nimeni

să întrebe de mine,

nu mai vine niciunul

să întrebe de Tine.

Doamne, am uitat de mult

cum mă cheamă.

De aceea Te rog:

mai strigă-mă o dată pe nume!