Arătarea
Am trăit aproape pe furiș,
Fără să știe nimeni, fără acoperiș.
Am văzut cerul
Rar
Și numai noaptea,
Iar locul unde stam nu-l știa nici
moartea.
Vierme prin viermi și duh printre
duhuri,
Văzduh înghițit de mii de
văzduhuri,
Am trăit aproape pe furiș…
Cerul mi-a fost mormânt, nu
acoperiș…
În guri de șerpi, de vipere și
șobolani
Mi-am aflat somnul și odihna,
Numai acolo mi-am găsit tihna…
Nici sfârșitul lumii n-o să mă
cuprindă;
Am destule găuri pe sub grindă.
Îngerul morții m-a căutat și nu
m-a găsit,
De aceea și moartea m-a părăsit.
Plapumă mi-a fost mireasma
lumii,
Eu am supt la o vulpe, nu la țâța
mumii.
Vecin am fost cu cârtița, cu
nevăstuica,
Un lapte bun avea ultima,
muica…
Privind lumina cu toții laolaltă,
Parcă am furat ca hoțul lumina
tuturor…
Eu sunt strigoiul:
De mi-ar ieși și sufletul
Nu mor…
De râm pământul
Sau,
Precum ciocănitoarea,
De sap în scoarță viermii
Ca să fiu sătul,
Dă-mi, Doamne, viață
Să trăiesc destul!
Colţul
În acest colţ, unde soarele nu
ajunge
nici să-ţi vezi ochii, nici să-ţi cauţi
gura,
unde lumina a putrezit din
vremuri,
dacă nu cumva a fost sora ei şi
nu ea,
îmi aştern gândul şi toate ale lui,
să rămân singur şi numai eu,
fără aduceri-aminte, fără nimic
înainte.
În acest colţ, unde a murit şi
şarpele casei
muşcându-se singur, ca să scape
de viaţă,
unde nici blestemele nu mai
ajung de vremuri,
nici moartea nu mai are curajul
să intre,
îmi aştept scrisoarea să vină şi
care
să-mi spună că nu mai este
nimeni, nimic.
Muşchi grei au crescut peste
inima mea,
ca pe trunchiul mumiei sub
cărămidă,
unde umbra şi-a găsit adăpost
şi de unde nu o mai poate
alunga nimeni.
În acest colţ, încet-încet,
cu fruntea încreţită,
mă transform din umbră în
arătare aleasă.
Voi speria soarele, voi izgoni
luna,
toate vor fugi departe şi de tot
şi, dacă-mi voi aminti ce-am
să pot,
pe el din pământ de păr am
să-l scot.
Din acest colţ, unde soarele
nu ajunge niciodată
şi unde şarpele s-a muşcat,
ca să scape de viaţă,
unde se acoperă şi ochii de urât,
unde inimii îi e teamă de moarte
să bată,
stau şi mă-mbrac în veşminte
de arătare.
Un soare negru, dar nu ştiu de ce,
îmi luminează după toate ochii
morţi.
O altfel de lumină intră-n gura
mea,
în care limba a tăcut şi nu poate
să spună
numele cleştelui care a smuls-o
şi faţa
cuiului pe care era scrisă
nerăbdarea.
Cuiele înfipte în mâna mea sunt
viermii vechi,
pietrificaţi de foame şi de sete,
bătuţi aci cu greutăţi de piatră
adâncită,
n-a fost din veci o arătare atâta
de muncită.
Nori nu mai sunt, nici scâncet de
vreme,
nici urmă de moarte, nici semn
de tăcere,
nu mă mai mir deloc,
nici dacă mi s-ar cere.
Cuiele înfipte în mâna mea sunt
viermii vechi,
Pietrificaţi de foame, de sete şi
perechi.
Am uitat cum mă cheamă
Nu mai văd o umbră niciunde.
Luna a curs ca mierea
pe la marginea cerului.
Uşurează-mă de pământ!
Nu mai pot să merg nicăieri.
Ridic mâinile
Şi am coatele goale.
Loveşte! Loveşte, Doamne!
Un cântec mort
zace la picioarele mele
căci toate privighetorile au murit
de sete:
Nu mai este nimeni
să întrebe de mine,
nu mai vine niciunul
să întrebe de Tine.
Doamne, am uitat de mult
cum mă cheamă.
De aceea Te rog:
mai strigă-mă o dată pe nume!