Se ştie că G. Călinescu nu-şi combătea nominal preopinenţii, ci îi desemna prin formule impersonale („cutare“, „unii“, „fonetiştii“, „esteticienii“ etc.), precum un ins aflat în vîrful unui munte, de unde nu mai distinge indivizi, ci doar grupuri. Orgoliu ? Condescendenţă? Dozajul e indiscernabil. Într-un rînd descoperim însă şi situaţia inversă: aceea în care criticul preia cîteva idei fundamentale ale unui precursor, dar nici pe acesta nu consimte a-l numi!
„Nuvela nu e ascultată pentru observaţia ei, ci pentru modalitatea spunerii. Ea e o arie care poate fi cîntată mai bine sau mai rău.“ (G. Călinescu, Opere, 14, Ion Creangă. Viaţa şi opera. Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 214) Unde am mai citit ceva asemănător ? „Basmul, povestea valorează cît valorează talentul celui care povesteşte.“ (G. Ibrăileanu, Povestirile lui Creangă; vezi G. Ibrăileanu, Opere, 2. Ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru. Prefaţă de Al. Piru. Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 188)
„Este în poveştile lui Creangă atîta jovialitate, atîta umor al contrastelor, încît compunerile sînt menite să nu fie gustate cum trebuie [s.m.] decît de intelectuali.“ (G. Călinescu, op.cit., p. 231); „Ion Creangă e un mare prozator, şi numai cititorul de mare rafinament artistic îl poate gusta cum trebuie [s.m.].“ (G. Călinescu, op.cit., p. 264). „Numai intelectualii adevăraţi l-au priceput cum trebuie [s.m.] pe Creangă.“ (G. Ibrăileanu, op.cit., p. 189)
„«Zile frumoase de sărbători», «cîmpul cu flori», «dealuri mîndre», «a lua parte cu însufleţire», nici nu se poate închipui o mai învăţătorească şi mai plată expresie a sentimentelor.“ (G. Călinescu, op.cit., p. 245). „Cele cîteva note cu caracter mai romantic se explică prin nostalgia dezrădăcinatului şi prin influenţa cărturărească. Într-una, sfîrşitul tiradei din dealul Paşcanilor, se vede chiar institutorul!“ (G. Ibrăileanu, op.cit., p. 188)
„Peste toate aceste caracterizări, deşi în fond un scriitor «cult», Creangă rămîne popular într-un sens înalt. Creaţia lui e lipsită de personalitate morală, de Weltanschauung individual.“ (G. Călinescu, op.cit., p. 273). „Pentru Creangă, al cărui merit e că în el vorbeşte poporul român, această lipsă de indivi dualism este şi ea o calitate – şi un factor constitu tiv al admirabilei sale arte.“ (G. Ibrăileanu, op. cit., p. 187)
„Creangă este o expresie monumentală a naturii umane, în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim.“ (G. Călinescu, op.cit., p. 274). „Autorul profund, – demiurgos – al operei lui Creangă e poporul; concepţiile lui Creangă sînt ale poporului; al lui Creangă e numai talentul, pe care-l are din naştere.“ (G. Ibrăileanu, I. Creangă. Ţăranul şi tîrgovăţul; vezi G. Ibrăileanu, Opere, 3. Ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru. Prefaţă de Al. Piru. Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 98)
Rîndurile de mai sus nu reprezintă un denunţ, ci consemnarea obiectivă a unei situaţii: Călinescu „regăseşte“ unele idei ale lui Ibrăileanu, dar nu concepe a-şi menţiona înaintaşul, deşi enunţurile acestuia, poate cu mai puţină strălucire, dar cu aceeaşi limpezime şi uneori cu aceleaşi cuvinte, fixaseră mai devreme cu cîteva decenii (articolul Povestirile lui Creangă a apărut iniţial în „Viaţa românească“, nr. 6, 1910; articolul I. Creangă, „Opere complete“, reintitulat, în volumul Scriitori români şi străini, I. Creangă. Ţăranul şi tîrgovăţul, în „Viaţa românească“, nr. 9, 1924) cîteva repere majore în exegeza operei lui Creangă. Să citim deci, ca pe o indirectă mea culpa, aceste rînduri din Istoria literaturii române : „În rebarbativele lui critice, Ibrăileanu a spus cele mai fundamentale lucruri despre un scriitor şi rămîi surprins să găseşti un lucru, evident abia azi, bănuit cu mult înainte. El a observat elementul monologic din opera lui Creangă, faptul că povestitorul nu scrie, ci «spune», fiind realist în basm şi ignorînd cu totul invenţia fantastică.“ (G. Călinescu, op.cit., ediţia a II – a, revăzută şi adăugită. Ediţie şi prefaţă de Al. Piru. Editura Minverva, 1982, p. 666-667)