Cum ai trecut de șoseaua ce duce spre conacul bardului de la Mircești și începi să te apropii de Bacău, vezi răstignit, alături de tot felul de reclame, câte un Bacovia costeliv la fiecare răspântie de drum.
Bine, bine, îți spui, dar Bacovia, în plină expansiune a proletcultismului, conform celor relatate de Eugen Jebeleanu într-un interviu, obișnuia să arunce cu bastonul în icoana lui Iisus, declarând că este ateu și că îl urăște pe Iisus din pricina faptului că seamănă cu el. Și atunci, de ce îți răsar în fața ochilor aceste imagini? Păi, de aceea îți și răsar, fiindcă relatările lui Jebeleanu par neverosimile. Chiar dacă ar fi aruncat vreodată cu cârja lovind crucea Mântuitorului, asta s-a întâmplat, probabil, la beție, mai mult în gând decât în faptă. Cât în privința ateismului lui Bacovia aici ar fi multe de spus. O astfel de confesiune încăpută pe mâna unui Cristian Tudor Popescu, care l-a decretat ateu pe Eminescu, ar stârni furori. Din fericire, informațiile legate de biografiile scriitorilor români nu ajung decât rareori să incite creierii ultra-raționali ai analistului politic de la DIGI.
În altă ordine de idei, tind să cred că declarațiile anticreștine ale lui Bacovia sunt mult trase de păr. La sugestia partidului , Jebeleanu voia să-l scoată pe autorul Plumb-ului în prim-planul scenei literare românești ai anilor cincizeci. Prin setul de întrebări pe care le-a pus, Jebeleanu a încercat să-l prezinte pe Bacovia ca pe un poet militant, critic față de regimul burghezo-moșieresc în care a crescut. Bacovia s-a lăsat prins de acest joc. Căci noua putere îi oferea o șansă de-a se ridica din groapa în care l-a împins destinul său literar, ajutat, ce-i drept, de marii critici literari ai vremii, cărora poezia sa li s-a părut a fi minoră, o simplă imitație a simboliștilor francezi. Partidul, prin intermediul lui Jebeleanu, i-a întins mâna lui Bacovia, iar autorul Plumb-ului, gândindu-se mai bine la soarta sa, poate și la soarta marilor poeți ai vremii, Blaga, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu și Arghezi, pe care partidul i-a ostracizat, a acceptat. Evenimentul acesta a reprezentat un moment de cotitură fast din biografia sa. De altfel, scena cu bastonul e una dintre cele memorabile, menite să dea un pic de sare și piper biografiei anoste a autorului.
Într-adevăr, viața lui Bacovia nu pare prea atractivă pentru biografi. Oricât ai trage-o de păr, spunea cineva, din ea nu se poate scoate o mare biografie.
Marile biografii sau destine pot fi însă și mărunte. La o privire fugară, biografia lui Bacovia nu se remarcă prin nimic deosebit. Ea e lipsită de relief, consumându-se într-un spațiu închis, în care predomină cenușiul. Distinsul critic literar Constantin Călin, care și-a dedicat o mare parte a existenței studierii vieții lui Bacovia, exclamă, în acest sens, pe ton dezamăgit: „Ce «exemplu» poți să scoți din viața lui Bacovia, căci a fost repetent, bea, lipsea de la serviciu, se îmbolnăvea cam des și părea, uneori, «decrepit în ultimul hal».“
Desprins parcă din lumea personajelor umile ale lui Cehov, autorul Plumb-ului părea predestinat pentru eșec. Micile sale frustrări și drame se consumau în interior, amplificând angoasa socială. Din pricina malariei, contactate în anii fragezi ai copilăriei, a fost înscris cu întârziere de un an în clasa I primară. Faptul acesta i-a marcat, desigur, biografia interioară. Printr-un concurs al întâmplărilor, destinul l-a împins pe micul Bacovia, ce se numea atunci Vasiliu, mai exact, George Andone Vasiliu, într-un loc predestinat: conul de umbră, din care poetul va ieși abia spre sfârșitul vieții, în perioada proletcultistă, și atunci nu neapărat din dorința sa, ci mai degrabă, după cum am arătat mai sus, din pricina împrejurărilor.
Dar ce fel de elev a fost Bacovia?! Institutorii îl caracterizează ca pe unul „foarte atent și foarte silitor“. În ciuda acestui fapt, la Gimnaziul Principele Ferdinand din Bacău, poetul pășește cu stângul, rămânând corigent în clasa I la limba română; în clasa a II-a la geografie și istorie, iar în clasa a III-a, îmbolnăvindu-se de vărsat de vânt, rămâne repetent, alături de alți 14 elevi. După absolvirea gimnaziului, soarta îi joacă o altă festă: e înscris, desigur, fără voia lui, la Școala Militară din Iași, de unde evadează la „două săptămâni după începerea cursurilor“, apărând brusc în pragul casei părintești îmbrăcat în „uniformă de cadet“.
Două săptămâni atât a rezistat Bacovia la internatul Școlii Militare. A fost un duș rece, o scurtă trecere printre furcile caudine, care i-au șubrezit fragila încrederea în sine și în lume. Revenirea în Bacăul natal n-a fost presărată cu roze. Nu e greu de închipuit prin ce calvar a trecut familia, care a visat, probabil, să-și vadă progenitura îmbrățișând cariera armelor sau pe cea de magistrat. Poate că tatăl și mama, văzându-i constituția firavă, s-au gândit că un regim cazon l-ar întări, dându-i vigoarea și rigiditatea necesară pentru a răzbi în viață.
Cum o fi atârnat însă uniforma de cadet pe umerii firavi ai elevului George Andone Vasiliu nu știm. Albumul de fotografii nu ni-l prezintă în această ipostază.
Să fi fost un bun gimnast Bacovia?! Se pare că a fost. Poate de aici și visul părinților de a-l trimite la Școala Militară. Mi-e greu să mi-l închipui evoluând la cal, la bară, la inele sau la paralele. Dar mai știi?! Cert e că desenul și muzica îi alinau rănile interioare. Aria eșecurilor școlare, poate, și sentimentale din această perioadă e atenuată de debutul în Literatorul lui Alexandru Macedonski și de premiul I „cu cunună și medalie“, obținut la Concursul de desen după natură al Societății Științifice și Literare Tinerimea Română. Cununa îi este înmânată la Atheneul Român, într-un cadru festiv, în ziua de 21 mai 1899.
În același an, George Bacovia rămâne repetent și se „pricopsește cu un herpes/ zona zoster“ cu erupții cutanate la nivelul nasului, care-i va produce un disconfort fizic și psihic de care poetul nu va scăpa până la sfârșitul vieții.
Mult timp umilințele îndurate pe băncile școlii îi vor stărui în minte. Poezia Liceu, scrisă în 1903, poartă amprenta unor îndelungi frământări și nedreptăți suferite în anii adolescenței de poet: „Liceu – cimitir/ Al tinereții mele – / Pedanți profesori,/ Și examene grele…/ Și azi mă-nfiori/ Liceu, – cimitir/ Al tinereții mele.“
Calvarul studiilor liceale ia sfârșit în 1903, când, în sfârșit, Bacovia reușește să absolve cursurile superioare ale Liceului Regele Ferdinand, dar nu pentru mult timp, căci după o scurtă pauză de respiro, urmează alte piedici și alte praguri (exmatricularea de la Facultatea de Drept din București, repetatele încercări de-a trece examenele Facultății de Drept din Iași, soldate cu respingeri ale comisiilor de examinare), care i-au cicatrizat chipul interior, marcându-i parcursul literar.
Probabil că mama lui Bacovia (Zoe Vasiliu – născută Langa, ce nume frumos!), după rușinoasa fugă a fiului ei de la Liceul Militar din Iași, l-a împins pe Bacovia să urmeze Magistratura. Conform mărturiilor unor rude, ea s-a stins cu inima neîmpăcată văzând degradarea fizică și psihică a fiului ei iubit, George, dar nu a întrezărit începutul gloriei bacoviene ce aveau să se profileze la orizontul marcat de lozincile proletcultiste ale anilor cincizeci. Pentru mamă, viața fiului ei a constituit un veșnic motiv de dezamăgire. Doamna Zoe Vasiliu nu avea cum să înțeleagă, așa cum n-au înțeles atâția iluștri contemporani, poezia de o vibrație spirituală sumbră izvorâtă dintr-o suferință fără seamăn trăită de Bacovia. Căci ea, scrie Maximilian Vasiliu, unul din nepoții poetului „îl plimba în brațe prin camere, alintându-l cu idolatrie și spunând: Procurorul mamei, procurorul. mamei!“ Și Maximilian adaugă: „Pe atunci, se vede, în mentalitatea comună a timpului a ajunge procuror, era o culme a reușitei în viață“.
Dar visul timpuriu al mamei nu s-a realizat, George Bacovia, deși a făcut studii juridice și la Iași, și la București, nu a devenit procuror, ci poet. Dar oare cum ar fi sunat în gura procurorului versurile: „Dormeau adânc sicriele de plumb,/Și flori de plumb și funerar veștmânt – / Stam singur în cavou… și era vânt…/ Și scârțâiau coroanele de plumb.// Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb, și-am început să-l strig – / Stam singur lângă mort… și era frig…/ Și-i atârnau aripile de plumb. “
Desigur, biografia autorului Scânteilor galbene se consumă într-un spațiu închis, în care predomină cenușiul. Asta nu înseamnă că ea nu e compatibilă cu opera, ci dimpotrivă. După cum am mai spus, Bacovia e omul din carapace al lui Cehov, dar și protagonistul altor schițe ale aceluiași autor. Postul de copist la Cancelaria Prefecturii județului Bacău și cel de ajutor de contabil îl împing în tagma slujbașilor mărunți, ce-și rod coatele transcriind hârtiile oficiale. Decorul insipid, dramele mărunte, schematice vor fi înserate, mai târziu, în Stanțe burgheze: „Orașul seara./ Șantiere în repaus. Și firme scrise/ Din becuri înstelate./ Orașul seara.“(Estetic urban). Postul de copist și cel de contabil îl transformă într-un seismograf al stărilor anoste. În sensul că Bacovia nu face decât să-și puncteze starea, lăsând posibilitatea cititorului să facă deducțiile necesare. Depresia îmbracă uneori însă și note apoteotice, cu vagi accente macedonskiene: „Sunt clipe când toate le am…/ Tăcute, duioase psihoze – / Frumoase povești cu visări de roze…/ Sunt clipe când toate le am.“ (În fericire)
Comportamentul personajului bacovian e cel al unui posedat. Spectrul catafalcului și mirosul corpurilor în descompunere îl urmăresc pretutindeni. Însuși trupul străveziu al iubitei poartă toate semnele unui univers aflat în descompunere. De aici și rugămintea: „Toarnă pe covoare parfumuri tari“ și mai ales cumplitul îndemn: „adu roze pe tine să le pun.“
Ce rol ar fi trebuit să aibă rozele presărate prin salon? Nu cumva trupul femeii cu sânul mai lăsat se află și el într-un anumit grad pe putrefacție? Sunt oare morți toți? Orașul tot e un cimitir?
Ajunși cu analiza aici, ne punem fireasca întrebare: în ce măsură personajul bacovian e conștient de obsesia lui? Dacă mirosul cadavrelor îl obsedează, de ce nu caută să scape singur de obsesie, folosindu-se de parfum, ci are nevoie de ajutorul iubitei?! De ce-o atrage în hăul său existențial? De ce îi cere cu insistență să aducă roze ca el să-i acopere trupul cu aceste flori menite să atenueze mirosul de cadavru ce stăruie în jur!? Explicația o găsim în Note de toamnă: „Tăcere… e toamnă-n cetate… / Plouă și numai ploaia dă cuvânt –/ E pace de plumb, e vânt, și pe vânt/ Grăbite, trec frunze liberate.“ Acesta e preambulul relatării agonico-delirante ce urmează: „Deschide, dă-mi drumul, adorato,/ Cu crengi și foi uscate am venit;/ În târg o fată tristă a murit,– / Și-au dus-o pe ploaie s-o îngroape.“
Decorul e schițat sumar. Sunt doar câteva detalii, răsfrânte separat. Accentul e pus pe ploaie și pe vânt, și pe vertijul de frunze umede ce se perindă pe trotuar. Angoasa e însă amplificată la maximum: „Dă drumul, e toamnă-n cetate –/ Întreg pământul pare un mormânt…/ Plouă… și peste târg, duse de vânt,/ Grăbite, trec frunze liberate“, amestecându-se, pesemne, cu sufletele ce-au fost și nu mai sunt…
În intimitatea sa, chiar și spre amurgul vieții, Bacovia s-a visat a fi un Poe, un Baudelaire, un Verlaine sau măcar, după cum mărturisește într-una din poeziile sale, un Rollinat al poeziei române. Nu a fost să fie. Lui George Bacovia i-a fost menit să devină George Bacovia și nimic mai mult.
Deseori, în notă comună simboliștilor, Bacovia încearcă să sfideze și el publicul, făcând despre el afirmații menite să șocheze asistența: „Bacovia nu poate fi un poet mare, pentru că a fost labagiu“. Astfel de ieșiri, după cum afirmă Constantin Călin, erau destul de dese. Ele erau urmate de perioade lungi de claustrare. După căsătoria cu Agatha ele s-au manifestat din ce în ce mai rar.
Dar să revenim de acolo de unde am început: la perioada proletcultistă. Regimul comunist instaurat după război a vrut să descopere în el un revoltat, un proletar, un nedreptățit al sorții, pentru a-l înregimenta. Astfel Bacovia, prin intermediul lui Jebeleanu, dintr-un personaj prăfuit, vetust, a devenit deodată poetul providențial care a intuit sfârșitul lumii vechi și începutul unei lumi noi. Ziarele de stânga, ce vesteau triumfal începutul epocii proletcultiste, l-au curtat asiduu. Poeții zilei i-au fac temenele, ademenindu-l în tabăra lor.
Cum a răspuns Bacovia acestor provocări? Soția sa Agatha a simțit pulsul vremurilor noi și s-a adaptat la ele. Dar Bacovia?! În fața autorității soției, Bacovia nu avea nici un cuvânt de spus. Iar atunci când încerca să spună ceva, dialogând mai mult cu sine însuși, Agata intervenea și corecta, adăugând de fiecare dată explicațiile necesare, menite să nu-i știrbească lui Bacovia nimic din aura de apostol-proletar. În sfârșit, în perioada când lui Blaga și Tudor Arghezi noua putere le trăgea preșul de sub tălpi, aceeași putere, în mod paradoxal, îi așternea lui Bacovia un covor roșu la picioare, primindu-l cu surle și urale în noul Pantheon, unde străluceau , la loc de cinste, bărbile lui Marx, Engels și Lenin și mustățile lui Stalin, alături de chipurile lui Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Ciudată întorsătură de destin!
În preambulul interviului De vorbă cu Bacovia, Eugen Jebeleanu îl prezintă astfel: „Casa în care locuiește George Bacovia, împreună cu soția sa, poeta Agatha-Grigorescu Bacovia, și cu fiul lor, elev în clasa a IV-a la Liceul Mihai Eminescu, e o casă ca toate celelalte, modestă, tăcută, decentă. Portița de lemn se deschide, scârțâind, în fiecare dimineață când visătorul pleacă la slujba sa de bibliotecar în Ministerul… Minelor și Petrolului.“
Și după acest cadru, urmează și concluzia: „Într-o țară în care trecutele regimuri au oferit până și celui din urmă semidoct politic mașină la scară și scară de marmură la clădire, George Bacovia n-a putut ajunge decât un șef de birou.“ Și aceasta din pricina faptului că: „Poetul făcuse imprudența să-și cânte nu numai nervii zdrobiți de apăsarea unei societăți egoiste, ci și muncitorimea cu idealurile de libertate, de dreptate, de mai bine ale lumii.“
Dacă vechiul regim l-a ținut, după spusele lui Jebeleanu, la index, noul regim îl împinge în prim-planul vieții sociale. Dacă ar fi avut vocația publică, cum a avut Sadoveanu, Bacovia ar fi fost propulsat în cele mai înalte foruri ale dictaturii proletare. Temperamentul său l-a ferit de tentații prea mari. Regimul avea nevoie de poeți care să anime masele de la tribune. Bacovia nu avea o astfel de vocație. Poetul ieșea cu greu din bârlogul său, iar „discursurile“ sale nu erau prea coerente. Și totuși, prin intermediul Agathei, dar și al altora, Bacovia a cochetat cu proletcultul. Destinul însă l-a ocrotit de la compromisuri majore, cum a făcut, de pildă, Tudor Arghezi, care a fost inițial denigrat și marginalizat de comuniști.
Ajuns în preajma sa, în calitate de reporter al ziarului „Veac Nou“ (asta se întâmpla în septembrie 1946), tânărul Eugen Jebeleanu îi pune următoarea întrebare: „– Credeți, maestre, că tonul poeziilor dumneavoastră ar fi fost același dacă apăsarea societății ar fi fost mai puțin aspră, mai puțin nedreaptă?“ „- Sigur că un alt mediu – răspunde Bacovia – ar fi dat rezultate de alte inspirații. Așa cum a fost, mediul burghez m-a presat.“
Mai mult decât atât, poetul marșează pe această idee afirmând că încă din perioada studenției citea broșuri și reviste socialiste, „România muncitoare“, „Viața socială“, „Facla“ etc.
Îmbrăcat într-un costum prea larg, cenușiu, gârbovit, micșorat la trup, Bacovia adăuga cu o voce stinsă: „Versul acesta – Mulțimea anonimă se va avea-n vedere a fost scris într-una din zilele când căutam și nu puteam obține o slujbă.“ Poetul îi mai spune reporterului că poezia Amurg, din volumul Cu voi, a fost scrisă în 1915, în perioada mobilizării „Atunci am notat adaugă el: Greve sânge, nebunie/ Foame, plânset mondial. Filozoful proletar din poezie eram eu.“
Confesiunea e întreruptă de Agatha, care preluând frâiele discuției, toarnă gaz peste foc, accentuând nedreptățile îndurate de poet în perioada regimului burghezo-moșieresc: „După aceea, s-a îmbolnăvit grav, a cerut concediu. A fost demis… Pe urmă, prin 1929-1930 … nu Bacovia, Bacovia dă din cap, a fost funcționar la Cultura poporului, apoi șomer, șomer, șomer…“
Oare chiar din propria sa inițiativă, timidul Bacovia încerca să-și mistifice biografia, transformându-se dintr-un personaj umil într-unul revoltat, sau inițiativa aceasta e supravegheată din umbră de Agatha și, poate, de tânărul Jebeleanu?! Vorbind greu, tremurat, cu pauze lungi între cuvinte, Bacovia accentuează simpatia sa pentru lumea proletară: „De altfel, zice el, noi poeții suntem până la urmă niște proletari și am fost supuși, ca și ei, acelorași legi de aramă.“
Privit la început ca simbolist (dacă nu chiar ca un imitator al simbolismului francez, ca un poet minor, în orice caz), odată cu trecerea timpului s-a constatat că opera sa poetică poate fi circumscrisă la fel de bine simbolismului, ca și expresionismului (s-a făcut deseori referire la Georg Trakl), existențialismului, dar și curentelor avangardiste.
Având un temperament retractil, cu ieșiri publice aberante, și o biografie ștearsă, nu e de mirare că George Bacovia nu a avut în epocă o receptare pe măsura operei. Abia după aproape un deceniu de la moartea sa, Ion Caraion, Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Adrian Păunescu, Cezar Ivănescu, iar ceva mai târziu Virgil Mazilescu au dus mai departe încercările de recuperare a operei bacoviene începute de Jebeleanu și Zaharia Stancu în epoca proletcultistă. Generația șaizecistă și cele ce au urmat au descoperit adevăratele valențe ale poeziei bacoviene și l-au pus pe soclu alături de Blaga, Tudor Arghezi și Ion Barbu. Iar generațiile care s-au succedat în timp, optzeciștii, inclusiv douămiiștii, au dus munca mai departe.
Și, ceea ce e paradoxal, strălucirea ei a început în epoca proletcultismului.