Am considerat că este oportun să apară în paginile revistei România literară un comentariu critic despre o reușită carte, precum Centenarul. Lecturi particulare (Bacău, Editura Plumb, 2019). Și aceasta, deoarece ea este concepută de Constantin Călin în spiritul care a animat suplimentul lunar de acum doi ani al revistei noastre, sub coordonarea lui Cristian Pătrășconiu, dedicat Marii Uniri. Este vorba, în primul rând, despre punerea cu luciditate în discuție a ceea ce s-a întâmplat acum un secol, precum și a moștenirii lăsate, în ciuda tuturor lacunelor existente în privința memoriei noastre identitare. Constantin Călin a marcat în felul său Centenarul Marii Uniri, mergând în bibliotecă și la arhivele statului (cum face, de obicei, în tot restul vieții), pentru a consulta câteva dintre colecțiile de ziare apărute în anii Primului Război Mondial, dar și în perioada imediat următoare. Pentru istoricul literar băcăuan, a sărbători Centenarul a însemnat să se intereseze, pentru a cunoaște, nemediat de mass-media actuale, faptele și întâmplările așa cum au fost reflectate ele în presa vremii. Adăpându-se, ca un bun filolog, la sursele primare ce țin de problematica avută în vedere, el s-a cufundat în cercetarea acelei epoci asemenea unui reporter, ca și cum evenimentele despre care urma să scrie ar fi rămas nedeslușite până în prezent (și multe au rămas la un asemenea stadiu).
Constantin Călin și-a concentrat atenția îndeosebi asupra amănuntelor și a detaliilor oferite de specificul gazetăresc. Plecând de la acestea, autorul a trei volume din ceea ce a intitulat Cărțile din ziar a recompus pentru sumarul cărții Centenarul. Lecturi particulare un șir de secvențe din viața cotidiană petrecută cu preponderență în spatele frontului, unde aproape totul se întâmpla în mod haotic și imprevizibil (ca și pe linia frontului, de altfel). S-au reținut din ziare spre comentariu textele referitoare la felul oamenilor de a reacționa la privațiuni și la suferință, atenția fiind canalizată spre frământările, descurajările, temerile și speranțele încercate. În prim-plan s-a situat observarea naturii umane mai mult sub aspectul rezistenței morale decât al aceleia fizice și psihice („Unii au dovedit consecvență și tenacitate, alții au oscilat și s-au mișcat după cum băteau vânturile; unii erau preocupați de soarta țării, alții – egoiști, meschini – doar de interesele proprii; unii s-au remarcat prin eroism și caritate, alții prin lăcomie și lașitate“ – p. 8).
Pentru a înțelege atmosfera din timpul Războiului și al Unirii, ar trebui să ne fie familiare mentalitatea și retorica vremii, deoarece ea a dezvoltat o sensibilitate aparte la discursul patriotic, pe care noi n-am păstrat-o. Unire-n cuget și-n simțiri? Versul „Pe-al nostru steag este scris unire“ a riscat să sufere o modificare importantă, prin înlocuirea ultimului cuvânt cu „autonomie“: „Unirea n-a fost o înlănțuire spontană, de azi pe mâine, un simplu «Hai să dăm mână cu mână». S-au ciocnit opinii și voințe, s-au cumpănit soluții, tactici și strategii. […] Teza unirii nu s-a impus ușor. Unirea a fost o verificare a sufletelor. Au existat și români «slabi de înger», «oameni mici ai zilelor mari», obedienți ori înstrăinați prin educație, «surzi la chemarea vremii», chiar și «renegați», corupți prin promisiuni de funcții, care s-au opus curentului unionist“ (pp. 141–142). Unirea necondiționată într-un stat fundamentat pe baze etnice trebuia să intre, prin urmare, în logica necesității istorice, înlăturându-se tendințele autarhice și centrifuge. Retorica ardentă, preponderent spontană, care anima atmosfera plină de patetism din timpul războiului a lăsat locul unui retorism cu ample efecte dintr-un adevărat război propagandistic declanșat în intervalul următor, ale cărui virtuți stilistice sunt analizate cu meticulozitate de autor.
Universitarul băcăuan a descoperit că sentimentul urii, care condimentează substanța a zeci de articole belicoase, a fost justificat în contextul acumulării unor amenințări, umiliri și obidiri cauzate de dușmanii țării. Ura îndeamnă la datoria de a răzbuna, ea fiind astfel oportună pentru întărirea voinței ostașilor. Însă în vreme de pace ea comportă alte semnificații, pentru că se răsfrânge, în primul rând, asupra dușmanilor din interiorul țării (curând va apărea și sintagma „dușmanii poporului“). Pentru a ne da seama care este moștenirea în contemporaneitate a urii manifestate în acei ani, trebuie citit, ca un pandant, cartea Anii urii, a lui H.-R. Patapievici, căreia revista România literară i-a dedicat cel mai recent „focus“ al ei. Constantin Călin își încheie cartea încercat de sentimente amestecate, pline mai mult de amărăciune decât de speranță: „Centenarul ar fi trebuit să fie ocazia pentru o lecție de realism, care să ne trezească, să ne «deștepte». Să ne polarizeze sufletește, să ne învioreze. N-a fost! Cert, am decăzut; ce facem însă ca să renaștem? Cum schimbăm atmosfera socială? Cum alungăm decepționismul dat de faptul că, în general, «lucrurile merg într-o direcție greșită»? Suntem îndeajuns de lămuriți asupra aspirațiilor noastre? Iar șirul întrebărilor grave – pentru mulți – nu se oprește aci…“. (p. 167). Nici nu au cum să se oprească, după ce ne-au căzut atât de multe printre degetele răsfirate de la mâinile strânse cândva în hora Marii Uniri.
Consultarea colecțiilor de ziare ale epocii i-a cerut lui Constantin Călin, deopotrivă, răbdare, perspicacitate și putere de discernământ – capacități de care el a dat dovadă întotdeauna. I-a ieșit o altă foarte bună „carte din ziare“, prin care a surprins tulburările, pasiunile și angoasele din ani ai marilor evenimente, care nu ne-au găsit pregătiți sufletește, ci dezbinați în cuget, în simțiri și în fapte. Iar nemulțumirile, îndoielile și frustrările s-au repercutat până în zilele noastre. Luăm de bun că „tot ce-i românesc nu piere“? Un răspuns pertinent îl aflăm în cartea Centenarul. Lecturi particulare.