Dan Cristea este unul dintre puținii noștri critici de azi care, în mod vizibil, scrie din pura plăcere de a fi critic. Nu vreau să spun, Doamne ferește!, că scrisul său nu ar avea încărcătură morală sau că nu e evident devotamentul față de cronica literară, pe care o onorează nesmintit, mai întâi săptămânal, apoi lunar, în paginile „Luceafărului de dimineață“, de foarte mulți ani. În fond, volumul Alte cronici de la Snagov, recent apărut, este tocmai rezultatul acestui exercițiu – deopotrivă, de „viteză“ și de „anduranță“ –, practicat dintr-o vădită convingere în utilitatea actului critic. Ca și al asumării condiției (ingrate, mai nou) de autor de cărți „de cronici“, snobate de universitarii fără talent și, în general, de toți cei incapabili să distingă un roman bun de unul prost.
Însă Dan Cristea este printre ultimii, la noi, care citesc și scriu despre „cărțile de azi“ – sintagma îi aparține – dintr-o pură curiozitate și plăcere de lectură, dintr-o jubilație gratuită a medierii în spațiul valorilor literare. Curiozitatea, plăcerea și jubilația se văd în câteva trăsături care-l individualizează pe critic, între puținii cronicari literari autentici pe care îi mai avem. Ele sunt identificabile în Alte cronici de la Snagov, în aceeași măsură ca în Citind cărțile de azi (2014, Premiul „Cartea anului“ al României literare) sau Cronicile de la Snagov (2017), culegeri prin care autorul s-a impus ca unul dintre cei mai de seamă cartografi ai literaturii române contemporane.
Dan Cristea este, mai întâi, un critic care caută. Caută în text și caută în țesătura de texte din care se alcătuiește literatura actuală. Nu ia niciodată „de-a gata“, nici reputațiile deja constituite ale cărților despre care scrie, nici traseele de interpretare ale altor critici. Ceea ce nu înseamnă că operează cu ierarhii fistichii sau că e stăpânit de vanitatea de a inventa „din condei“ false valori, doar pentru a dovedi că are un gust literar aparte.
Dimpotrivă, criticul dorește să se convingă cu ochii săi, citind pentru sine și în totală independență de judecățile sau… prejudecățile de valoare ale celorlalți. Sumarul volumului Alte cronici de la Snagov ne oferă atât lecturi ale operelor unor scriitori consacrați (Irina Petraș, Niculae Gheran, Marta Petreu, Alex Ștefănescu, Gabriel Chifu, Ana Blandiana, Ovidiu Genaru, Ion Mircea, Adrian Popescu, Gabriela Adameșteanu; Horia-Roman Patapievici, Nora Iuga, Florina Ilis), cât și prezențe ale unor nume mai rar întâlnite în receptarea curentă a literaturii (Elena Ion, Mihai Vornicu, Gelu Negrea, Gheorghe Lăzărescu). De asemenea, criticul citește cu egală preocupare scriitori din toate generațiile, de la „cerchiști“, ca regretatul Nicolae Balotă, la tineri ca Andreea Răsuceanu sau Andrei Novac. Larga deschidere ne arată curiozitatea, care nu l-a părăsit pe critic după cinci decenii de carieră, și anvergura lecturii aplicate literaturii contemporane, care, pentru Dan Cristea, nu se reduce – cum se întâmplă cu mulți critici tineri – la scriitorii generației sale.
Doar curiozitatea și seriozitatea cu care îi citește pe toți acești scriitori, de vârste diferite și cu poetici distincte, sunt egale. Criticul este, dincolo de ele, un tematist sui-generis și un hermeneut al detaliului semnificativ: o și recunoaște singur, pe parcursul cronicilor și eseurilor care alcătuiesc volumul de față. Însă, cum spuneam, el caută, printr-o interpretare neleneșă, să pătrundă în „pivnițele textului“ (Jean-Pierre Richard), ceea îi permite să își adapteze discursul la cartea pe care o comentează. Remarcabila mobilitate critică merge mână în mână cu finețea cu care Dan Cristea își strecoară, fără ostentație, dar și fără rezerve, propriile judecăți de valoare.
Lui i se datorează, de pildă, recunoașterea romanului Gabrielei Adameșteanu, Fontana di Trevi (2018), drept cel mai bun al prozatoarei, de la Dimineața pierdută (1983) încoace, după ce volumul avusese parte de o receptare mai degrabă complezentă și, în tot cazul, incapabilă să sesizeze notele cu totul aparte, prin care încheie trilogia începută în 1975, cu Drumul egal al fiecărei zile. Criticul a fost singurul care a observat, pe de-o parte, ponderea corporalității („Dar paginile cele mai intense din roman, de o acuitate extraordinară, sunt legate de boala și suferințele trupului feminin, de înstrăinarea și dezgustul față de propriul corp devenit incontrolabil“), iar pe de alta, iluzia răsturnată pe care romanul o conține („Roman al pierderilor, al irosirii și ratării, al timpului ineluctabil, în spatele căruia stau bătrânețea și moartea, Fontana di Trevi e, deopotrivă, și un roman al deziluziei, contrazicând legenda celebrului loc de pelerinaj de unde își ia titlul.“). Nu atât observația de finețe, prezentă și ea în ecuație, cât traseul interpretativ personal i-a deschis criticului calea către o judecată de valoare cu implicații și în arhitectura internă a operei unei importante prozatoare contemporane, și în ierarhia prozei noastre de azi.
Acest frumos orgoliu, de a citi cu ochii săi și de a nu merge pe căile altora, este, probabil, trăsătura care îl individualizează pe Dan Cristea, între cei mai valoroși și mai influenți critici pe care îi avem la ora actuală. Ea se vede cu mai multă ușurință în eseurile sale – vă recomand atât Arcadia imaginară (1977), volumul său de studii consacrate clasicilor, cât și mai recentul volum Caii lui Ahile și alte eseuri (2016) –, însă poate fi remarcată, datorită acestor culegeri de cronici, și în critica sa de întâmpinare. Din fericire, Alte cronici de la Snagov conține, în plus față de volumele anterioare, și un capitol intitulat „Editoriale“, care adună micile eseuri pe care, de vreo câțiva ani încoace, Dan Cristea le publică tot în „Luceafărul“, în paralel cu cronica sa.
Sunt texte, firește, de altă factură și cu altă dicțiune a idei lor, decât critica sa de întâmpinare, în pofida faptului că, stând în fruntea revistei, ele se referă tot la actualitatea noastră literară și culturală. Miza lor, însă, este alta și ea mă face să vorbesc despre Dan Cristea ca despre un critic care are demnitatea de a sta pe calea sa, dimpreună cu tăria morală de a se pune în serviciul literaturii, nu al propriei cariere.
Astfel, secțiunea de „Editoriale“ începe, semnificativ, cu Actualitatea lui Maiorescu – text în care criticul discută limpede despre necesitatea spiritului critic, tot mai rar întâlnit printre literatorii noștri de azi – și se încheie, la fel de sugestiv, cu Nicolae Manolescu și canonul literar – în care este dezbătută nevoia de criterii, în receptarea și mai ales în studiul literaturii române, în școală. De prisos să adaug că, scriind despre Ovidiu sau despre revistele literare, despre viața Uniunii Scriitorilor sau chiar despre manifestația din 10 august 2018, criticul face apel la aceleași repere: spirit critic, respect față de valori, primatul culturii, necesitatea învățământului și a competenței, și nu în ultimul rând bunul-simț și măsura. Modern și rebel față de norme și convenții (inclusiv față de ideologia și regimul comunist), înainte de 1989, criticul subliniază acum necesitatea apelului măsurat la tradiție, fără de care nu există nici modernitatea autentică, nici inovația, literară sau nu. Mefient față de mode și față de curentele de glorificare emanând din spațiul virtual, el subliniază, articol cu articol, frumusețea morală a independenței de gândire, în special în actul critic, care, dacă nu e o mediere onestă, nu e nimic.
A spune că Alte cronici de la Snagov este o referință obligatorie pentru istoricul literar de mâine ar însemna să ignorăm faptul că, dincolo de „lista“ criticului și de judecățile sale de valoare, stă o lectură originală și plină de subtilitate intelectuală a literaturii noastre recente. Volumul său este, de aceea, nu doar o referință, ci și un reper, axiologic și interpretativ, în același timp. Nici mai mult, nici mai puțin decât critic literar, vorba lui E. Lovinescu, Dan Cristea este, și prin acest volum, o prezență luminoasă în literatura română de azi, pe care o servește cu o anumită discreție și cu o fidelitate rară.