Când un critic literar își grupează articolele publicate de-a lungul anilor între coperțile unui volum, exercițiul de memorie capătă un inevitabil aer narcisist: convins că volumele durează mai mult decât revistele, că o carte aranjată în bibliotecă între alte cărți e o garanție de perenitate, jurnalistul se transformă, spre satisfacția proprie, în scriitor.
Ce se întâmplă însă dacă acele cronici strânse în volum au fost rostite la microfonul unui post de radio și s-au pierdut în eter, înregistrate doar de memoria ascultătorilor? Am fi tentați să le considerăm definitiv dispărute. Din fericire pesimismul nu are întotdeauna ultimul cuvânt, iar fatalitatea se întâmplă să fie uneori conjurată. Crainicul care își citise la microfon comentariile despre o carte recent apărută n-a aruncat la coș însemnările de care se folosise, ci le-a băgat în buzunar; ajuns acasă, le-a fixat în fraze și propoziții sub forma unui articol; apoi a început să aștepte vremuri mai bune, adică vremuri în care cuvintele pronunțate acum o oră vor interesa, poate, un improbabil public viitor.
Chiar și cele mai fantastice visări, pariuri al căror punct de plecare să fi fost de 1 la 100, ies câteodată învingătoare, răsturnând toate previziunile și dând peste cap calculele raționale.
Au existat în România celei de a doua jumătăți a secolului XX circumstanțe unice, când vocea a ajuns să însemne mai mult decât cuvântul scris, când critica literară de bună calitate a avut manifestare orală. E vorba, bineînțeles, de emisiunile culturale semnate de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca la radio „Europa Liberă“.
Opiniile lor despre scriitorii români contemporani au modelat opinia publică din țara noastră în timpul celor patru decenii de cenzură comunistă împinsă uneori la absurd. Comentariile culturale ale fiicei lui E. Lovinescu și ale soțului ei nu aveau nimic scandalos și nimic extravagant: ele exprimau însă opiniile dictate de bun-simț ale unor critici ce privilegiau constant criteriul estetic. Cei doi nu făceau altceva decât să spună răspicat ceea ce criticii din România nu puteau spune și nu puteau scrie. Însă oricât de strălucite ar fi fost glosele Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, ele rămâneau la stadiul de comentariu radiofonic; rarele volume publicate în străinătate (gen Unde scurte) nu circulau la noi în țară.
Atunci s-a ivit miracolul, sub forma Revoluției din decembrie: perspectiva de a-și vedea intervențiile la microfon asamblate sub formă de cărți s-a materializat pentru Monica Lovinescu în cel mai concret mod cu putință. S-a petrecut atunci fenomenul excepțional al revenirii la forma scrisă, la forma inițială a unui text cunoscut pe cale orală. Devenind conștientă de faptul că emisiunile ei de la „Europa Liberă“ o transformaseră într-o statuie națională, își dă seama că textul intervențiilor sale putea deveni o Arhivă tot mai valoroasă pe măsura trecerii timpului.
Puse la contribuție integral, dar selectate cu maximă severitate, jurnalele, portretele, notițele și însemnările de până la 1980 s-au grupat în volumul La apa Vavilonului (1999): încă de la apariție, el a reprezentat una dintre marile reușite românești în materie; paginile pierdute și recuperate urcau până spre anul 1947, anul sosirii la Paris. Vor urma șase Jurnale, cuprinzând perioada 1981-2000, și un Jurnal inedit postum (2001-2002), sub forma celui de al șaptelea volum, toate publicate la Humanitas între 2002-2006. Înfățișând ultimul deceniu de comunism și primii ani ai unei tranziții haotice, volumele sunt semnate de data aceasta de criticul literar dublat de un analist politic.
Timp de peste patru decenii, Monica Lovinescu și soțul ei păstraseră la Paris, ca pe o comoară inestimabilă, manuscrisul jurnalului lui E. Lovinescu, redactat scrupulos în manieră maioresciană; pe măsură ce anii treceau, speranțele publicării lui se diminuau până la dispariție. Iată însă că și în acest caz s-a petrecut miracolul descifrării, transcrierii, ordonării și editării monumentului lovinescian!
Astăzi, după ce povestea s-a terminat, putem spune că ultima parte a vieții Monicăi Lovinescu a fost consacrată unei giganice operațiuni de captare a memoriei. A memoriei tatălui său, începând cu deceniul trei al secolului XX, a memoriei exilului cultural românesc de la Paris, ca și a memoriei literaturii române contemporane prin jurnalele ei, în sfârșit, publicate.
Jurnalele Monicăi desenează harta unui veac.