Scrii un articol. Îl semnezi. Spui ceva: e opinia ta.
O opinie ți-o faci după cîtă inspirație ai, după cîtă cultură, după cîtă experiență de viață și în domeniul în care te pronunți ai adunat.
Te aștepți ca „receptorul“, cititorul să fie sau să nu fie de acord cu tine. Sau să rămînă indiferent. Tu semnezi articolul/ opinia/ mesajul etc. cu numele tău.
Identificabil.
Articolul/ opinia/ atitudinea îl/ le publici în ziar, în revistă apoi în formele noi de promovare a presei, pe internet.
Ei, dar după ce tu spui și te expui, ajungi la mîna, la interpretarea celor care nu au nume sau au nume ascunse, false. Și începe un cor de fluierături, înjurături, vulgarități. Care merge cu aluziile pînă la mame, neamuri, oricine poate spune orice sub acoperirea anonimatului. Dacă citești acest tip de reacții, semnate „anonim“, începi să te întrebi pe ce lume trăim și dacă mai merită să ai opinie, să gîndești pentru tine și pentru ceilalți. Dacă merită să ai soluții, să cauți soluții, să propui soluții.
Ai o funcție, oarecare, de la președinte la ministru, de la primar la consilier. Te străduiești să vii „în agora“ cu soluții la probleme, eventual cauți calea care să împace cît mai multă lume. Spațiul pentru comentarii devine, automat, infinit. Că e infinit acest spațiu, pentru comentarii, este extraordinar: e în spiritul democrației, al liberei exprimări.
Dar, nu mai e nici democrație, nici liberă exprimare cînd acest spațiu devine/ rămîne la dispoziția anonimilor periculoși, hiper activi, a căror preocupare de bază este… ura. Care urăsc tot ce nu pot atinge, care urăsc tot ce nu le seamănă lor, care se simt jigniți de orice e valoros în lumea din preajmă, în lume în general. Iar sub „protecția“ anonimatului poți spune orice! Chiar orice! Poți înjura pe oricine, oricum. Poți încerca limitele limbajului, poți să-ți exhibi toate frustrările, toate eșecurile, poți arunca toată mizeria adunată în minte, în inimă. Și cu cît arunci mai multă mizerie, cu atîta descoperi că ea sporește în inimă și în suflet și în minte. Înainte, în alte vremuri, cînd nu existau aceste forme de propagare instantanee a ideilor, a opiniilor, a gîndurilor etc., oferite de internet, cei despre care vorbim aveau la îndemînă scrisoarea „semnată“ anonim. Și trimiteau, bieții, peste tot scrisori cu otravă. Dar fluxul era limitat, era efort, erau costuri, nu oricine avea determinarea să o facă, trebuia să ai ceva porniri „patologice“ de acest tip, nu glumă.
Spunea cineva că un adevărat caracter este acela care își păstrează regulile și principiile și în intimitate, cînd e singur. Aici e proba educației, să fii principial și corect cu tine însuți și cu ceilalți cînd nu te vede nimeni. Da, în intimitate, cei mai mulți își umflă ego-ul precum își umflă gușa broasca din fabulă.
Umberto Eco a sesizat la vreme, cu autoritatea sa, aceste lucruri, le reiau deși pot să fie foarte cunoscute: „Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr. Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor“.
Scrie, postează, spune ceva un Patapievici, un Pleșu, un Cărtărescu, o Ana Blandiana, un Theodor Baconski …? Oricine poate să le spună orice, să le facă praf credința, speranța, profesiunea de credință cu vorbe greu de calificat în partea urbană a dicționarului. Contează că postacii aceștia nu au minte nici cît șiretul de la bocancul lui Pleșu? Nu are nicio importanță, atîta vreme cît nu semnează, sau spun un nume arbitrar, pot să debiteze orice, să te împroaște cu oricîtă mizerie.
Vorbești despre Biserică, spui că a dat acestei nații cultură, istorie, unitate…? Apar belferii anonimi care te trimit la naiba cu toți popii tăi, care îți explică ce le-ar face ei ierarhilor, preoților, babelor care îngenunchează în fața unei icoane…! Și ce ți-ar face și ție, la o adică. Și ce v-ar face el e din panoplia grotei din care nu a ieșit, de fapt, niciodată. În postura de anonimi toți sunt foarte viguroși sexual, tot semn al frustrărilor din realitate, de fapt.
Un anonim care are în față tastatura unui telefon mobil poate rezolva diferențele dintre el și un președinte de țară, dintre el și un ierarh al Bisericii, dintre el și un președinte de Academie foarte simplu: îi înjură, îi „bagă și îi scoate“.
În societatea noastră, dar și în lume, polemica a dispărut, a rămas doar atacul imund. Și are dreptate cel care țipă mai tare, care e mai vulgar, sumă a mentalităților celor care îl receptează și îl aplaudă. Pentru că fiecare imbecil reprezintă o mulțime de alți imbecili, pe cînd o minte luminată reprezintă umanitatea în ce are ea mai bun la un moment dat. Da, internetul este, indiscutabil, o minune a inteligenței umane, din păcate pare să fie, mai ales, la îndemîna „imbecililor“ (după Eco!). Vom fi o lume normală atunci cînd internetul va asigura dialogul în spațiul public și nu agresivitatea drojdiei de imbecilitate din „lumea anonimă“. Ego-urile umflate în fața imensității internetului se revarsă apoi pe stradă, vedem astfel mocirla caracterelor revărsîndu-se fără limite.
Așa cum a apărut „mașinăria“ internetului, pentru civilitatea lumii și pentru supraviețuirea ei în istorie, trebuie să apară și imposibilitatea de a vorbi, la nivelul opiniilor și al polemicii … anonim. Anonimul să re-devină, eventual, „marele anonim“, un gînditor, și nu o fiară fără scrupule, fără educație, fără cultură. În felul acesta, constatăm că oamenii sunt egali între ei biologic, dar sunt diferențiați pe scară socială în funcție de gradul de apreciere a realității imediate, a istoriei, a perspectivei. Nu e vorba de cenzură, nimeni nu cenzurează pe nimeni, dar nu poți să te lupți cu niște figuri indistincte din grotă, care te atacă cu bîta, în timp ce tu ai în mînă doar un condei.
Vom fi (vom redeveni?) o lume normală, atunci cînd fiecare își va asuma ceea ce spune. Cu nume și prenume. Dacă nu vor vrea să o facă, atunci ar trebui să fie obligați. Pentru că ne întoarcem la un principiu al democrației, poate cel mai important: libertatea ta nu trebuie să o îngrădească, să o tulbure pe a mea. Iar libertatea ta de a vorbi să nu fie o pălăvrăgeală exclusivistă care să jignească bunul simț și pe toată lumea.
Adrian Alui Gheorghe
30 mai 2020, Piatra Neamț