Planeta roşie. Abbadon exterminatorul

De la regele poet David la romancierul Ernesto Sabato

La începutul celebrului său romanu Abbadon exterminatorul, Sabato introduce viziunea unui fioros balaur apocaliptic care apare pe cerul înroşit de amurg al metropolei (Buenos Aires), vărsând flăcări pe fiecare din gurile celor şapte capete. Dar cum viziunile nu apar oricui, şi în cazul acesta este vorba de un tânăr vagabond-şi-vizionar, cetăţenii obişnuiţi şi grăbiţi continuându-şi deambularea cu nasul în jos pe trotuarele urbei. O fiinţă vizionară este şi biblicul rege David care – Cartea lui Samuel, a Doua, cap. 24:7 – îl întâlneşte pe Abbadon, Îngerul pedepsitor (exterminator): „David, văzând pe îngerul care lovea pe popor, a zis Domnului: „Iată că am păcătuit. Eu sunt vinovat…“

Titlul cărții lui Sabato este luat din Apocalipsa lui Ioan, cap.9:11, unde citim: „Peste ele (lăcuste, n.n.) aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreiește se cheamă Abadon, iar pe grecește Apolion.“ (înseamnă Distrugere – respectiv Distrugător. Nu se știe dacă acest înger înfricoșător ține de puterea Satanei, care în Epistola lui Pavel către Efeseni, 2:2 este numit „domnul puterii văzduhului, sau este un înger justițiar în slujba Judecătorului). Ab(b)adon este cel de-al cincilea înger din seria celor şapte trâmbiţe apocaliptice, el deţine „cheia fântânii Adâncului“, loc sinonim cu Infernul lui Dante. Deţinătorul cheii Adâncului/Abisului se mai întâlneşte şi în capitolul 20, versetele 1 şi 3: „Şi l-a aruncat în Adânc (pe Satana) , l-a închis acolo şi a pecetulit intrarea deasupra lui.“

În Apoc. 17:7 apare o „fiară“ care poartă pe spinarea ei o femeie: „Îți voi spune taina acestei femei și a fiarei care o poartă și care are cele șapte capete și zece coarne: Fiara pe care ai văzut-o… are să se ridice din Adânc…“ (Iată așadar și balaurul cu șapte capete din cartea lui Sabato.) „Era-ntr-un loc de-orice lumină mut/ ce muge-așa ca marea-ntărâtată/ când largul ei de volbură-i bătut“ (Infernul – Cântul al V-lea, pasaj analog cu cel din Cântul I, unde „soarele tace“); „Eu cred că el credea c-aș putea crede/ c-atâta vai un neam ai fi gemându-l/ ce stă printre copaci și nu se vede“ (Cântul XIII); „… s-auzi cum, urlă desperate gloate,/ să vezi și-antice duhuri osândite,/ ce-a doua moartea-a lor și-o strigă toate“ (Cântul I, ediția din 1954, ESPLA, în românește de George Coșbuc).

Planeta albastră se înroşeşte…

Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era (Apoc.21:1)

Ne mândrim și ne alintăm cu apelativul de „planetă albastră“, fiindcă avem în compoziție – și noi, ca și globul pământesc – două treimi apă și o treime uscat. Iar planetei Marte i-am dat porecla, denumirea peiorativă de planetă roșie, fiind un teritoriu pustiu și arid. Dar ce om de știință ar putea explica fenomenul din versetul ales de noi ca moto – verset unic în toată Scriptura ? (ne referim cu precădere la pasajul cu marea)… Iar acum, în această grea împrejurare planetară, dacă aruncăm o privire timorat-uimită pe planiglobul prezentat seară de seară la Știri, ce vedem, în afară de roșu, în fața ochilor!?

Scenarii sunt destule, legate de apariția și răspândirea fulgerătoare a acestui microb ticălos, căruia nu-ți vine nici să-i pronunți numele (nomina odiosa!): preștiința lui Bill Gates, diverse teorii ale conspirației legate de puternicii lumii: G 20, sau G 8. Dar noi nu ne-am propus aici să alimentăm scenarita conspiraționistă, nici să propovăduim vreo Apocalipsă, fiindcă (încă) nu e cazul. Multe voci se întreabă acum cu teamă îndreptățită: este sau nu o pedeapsă de Sus – e ceva programat sau e pură și nenorocită-ntâmplare (ba aflarăm aseară cu toții că virusul a fost fabricat în cel mai mare laborator chinez, ca o combinație între Ebola sau SARS, alte tipuri de infecții cvasiglobale).

Răsfoind într-o seară Sfânta Scriptură, am dat peste un text exemplificator, un episod interesant din viața regelui evreu David, text care are similitudini vizibile cu situația actuală: 2 Samuel 24:10. Lui i se năzărise să ştie pe câtă forţă armată se poate bizui la o adică (de ce să se bazeze el pe Iehova-Domnul Oştirilor?…) Realizând la urmă că făcuse o mare prostie, „lui David a început să-i bată inima“ de emoţie şi s-a aruncat cu faţa la pământ să-şi ceară iertare.

Dar, pentru că există o lege a compensaţiei în acest univers (Dumnezeu iartă, dar nu trece cu vederea; îţi dă – dar nu-ţi îndeasă şi-n traistă!), marelui rege i s-au pus în faţă trei alternative ca variante de pedeapsă: 7 ani de foamete, 3 ani de hăituire din partea duşmanilor sau 3 zile de molimă. Iar regele, mustăcind în barbă, alege cea mai convenabilă – pentru el, personal: ciuma. Foame mai fusese în ţară, şi nu de mult (3 ani: vezi cap.21 din aceeaşi carte), iar de fugă şi hăituială avusese parte ani buni – din partea lui Saul, cel dintâi rege. Dar alegerea lui David s-a dovedit cea mai păgubitoare: în nici 24 de ore, molima secerase 70.000 de vieţi (v.15).

Când l-a văzut pe îngerul pedepsitor Abbadon exterminatorul la „lucru“, și-a dat seama ce alegere greșită făcuse și câte vieți ar putea fi secerate în cele trei zile. S-a prăbușit din nou la pământ, zicând: „Iată că am păcătuit! Eu sunt vinovat: dar oile acestea ce au făcut? Mâna Ta să se îndrepte dar împotriva mea și împotriva casei tatălui meu!“ (v.17). În virtutea numitei legi a compensației, cel vinovat este iertat, dar trebuie să suporte consecințele; tot David, când a greșit altă dată, după cuvântul care i-a ieșit din gură a fost pedepsit să piardă patru „miei“ – patru din fiii săi. Israel, ca popor, va fi restaurat numai „După ce va spăla Iehova murdăriile fiicei Sionului și va curăți Ierusalimul de vinovăția de sânge din mijlocul lui, cu duhul judecății și cu duhul nimicirii“ (Isaia 4:4, s.n.).

Regrete exprimate la timp. O planetă roşie de ruşine

Tot la fel, „plimbându-mă“ eu prin Biblie (ca pe un bulevard ceresc), am descoperit un text unic, pilduitor – Cartea lui Daniel, capitolul 9:4-19. După cei 70 de ani de pedeapsă, cei ai exilului babilonian, ajuns mare demnitar la curtea imperială, Daniel realizează grozăvia păcatului (care – spun teologii – e rușinea popoarelor). Și „își întoarce fața către Iehova, ca să-L caute cu rugăciune și cereri“. Două aspecte par surprinzătoare aici și parcă strigă din text către cititor: profetul își recunoaște și își asumă greșeala proprie, dar și a întregului popor: „Noi am păcătuit…, am fost răi și îndărătnici, ne-am abătut…“ (v.5, s.n.).

Prorocul face așadar mea culpa în numele întregului neam evreiesc, odată cu apologia Stăpânului: „Tu, Doamne, ești drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple fața de rușine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului și întregului Israel…“ (v.5, ideea fiind reluată, pe același ton, în continuarea textului; se evocă realitatea neascultăii, a încălcărilor de lege, abaterii de la calea cea dreaptă: „Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple fața de rușine, da, nouă, împăraților noștri, căpeteniilor noastre și părinților noștri, pentru că am păcătuit împotriva Ta!“, v. 8, s.n.). Regretele lui Daniel, exprimate în numele întregului popor nu sunt tardive; apărând la momentul potrivit, ele sunt salutare: „pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit… în zbor iute omul Gavriil… El m-a învățat, a stat de vorbă cu mine și mi-a zis… Când ai început tu să te rogi a ieșit cuvântul și eu vin să ți-l vestesc… (22,23)“ Cuvântul „ieșit“ din direcția Cerului este răspunsul la cererile lui Daniel – referitor la restaurarea lui Israel.

Împăratul lăcustelor. Un virsus cu nume de „coroană“

În sinonimie cu Împăratul muștelor, al lui Wiliam Golding, Abbadon/Apolion are sub mână o mai aprigă armie: lăcustele. (În acest sens, ar fi interesant și în folosul cititorului o paralelă între Apocalipsa capitolul 9 și capitolul 19.) Oștirea lui Abbadon este tare ciudată, ea nefiind orientată – ca de obicei – să radă vegetația, ci populația: „Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai oamenii… Li s-a dat putere să nu-i omoare, ci să-i chinuiască…“ (Ap.9:4,5). De altfel, în opinia unor teologi moderni, „lăcustele“ lui Apolion sunt o armată extraterestră, înarmată până-n dinți, detaliile textului alimentând această ipoteză.

Ele seamănă și cu niște cai – dar și cu care de luptă trase de cai: „Lăcustele acelea semănau cu niște cai pregătiți de luptă… Aveau niște platoșe ca de fier; și vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulți cai, care se aruncă în luptă. Aveau niște cozi ca de scorpii…“ (v.7a, 9, 10a). Iar ce e mai surprinzător – semănau și cu oamenii: „Pe capete aveau un fel de cununi (coroane), care păreau de aur. Fețele lor semănau cu niște fețe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie și dinții lor erau ca niște dinți de lei.“ Întregul tablou te duce cu gândul la o armată de amazoane (sau cyborgi androgini), înarmată până-n dinți cu o tehnică de luptă străină; oricum, necunoscută lui Ioan Evanghelistul, care se străduiește s-o zugrăvească în termenii epocii.

Trecând acum la capitolul 19, la versetul 11 perspectiva apocaliptică se deschide în următorii termeni: „Apoi am văzut cerul deschis și iată că s-a arătat un cal alb! Cel care stătea pe el se cheamă „Cel credincios“ și „Cel adevărat“ și El judecă și se luptă cu dreptate“ (s.n.). Portretul călărețului de pe calul alb seamănă până la identitate cu cel de la începutul cărții, este același personaj: „Capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești (s.n.) și purta un nume scris, pe care nu-l știe nimeni, decât numai El singur… Numele Lui este „Cuvântul lui Dumnezeu“; Pe haină și pe coapsă avea scris numele acestea: „Împăratul împăraților“ și „Domnul domnilor“ (v.12b, 13b, 16).

Atât de pașnic pe tot parcursul vieții pământești („Nu I s-a auzit niciodată glasul pe uliți“), de data aceasta, atitudinea – ipostaza întreagă – este cea a unui Războinic: „Ochii Lui erau ca para focului“ (12a); „Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge“(13a); „Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lovească Neamurile cu ea…“ (15a). La fel ca Abbadon, acest adevărat Mesia (mai avem unul, fals, la Ap.6:2) este înconjurat de trupe bine echipate: „Oștile din cer îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire, alb și curat“. Izbește contrastul față de oastea „extraterestră“ a lui Abbadon-Apolion: în cazul acesta forța armată nu constă în tăria și sofisticarea armamentului din dotare, ci într-o supremă curăție: ne aflăm în fața unei armate a Luminii.

… Fără să ne întindem prea mult cu demonstrația (nici nu urmărim de fapt să desfășurăm un scenariu apocaliptic) – ne rezumăm la ideea de coroană. Atât „lăcustele“ extraterestre, cât și falsul Mesia din Apoc.6 sunt purtători de coroane. Dar Călărețul pe cal alb are pe cap mai multe cununi/coroane – precum în scrisorile eminesciene: „Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta (în rimă cu „cavalerii de la Malta“: Scrisoarea III). Coroana Regelui regilor, Împăratul împăraților apasă greu și asupra acestui morb ticălos care a fost botezat cu nume de coroană („corona“); aceasta ne spune că totul se va sfârși curând.