Peștele pe uscat Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

Reluăm cu aceeași întrebare?

Da, sigur, reluăm. Radof mi-a fost singurul prieten în politică și deopotrivă politic. Știu ce vrei să zici! Te rog să nu mă pui în aceeași oală cu oamenii politici, al căror portret colectiv l-am schițat mai sus. Eu n-am fost și nu m-am considerat niciodată om politic. Am trăit în lumea politică un deceniu, dar politician n-am fost. E clar? Ai uitat ce titlu am ales pentru aceste memorii? Peștele pe uscat. Așa m-am simțit vreme de zece ani, dragă Daniel. Raporturi amicale (Maiorescu vorbea de amici politici) am avut și cu alții în deceniul meu de rătăcire pe acest tărâm nefiresc. De pildă cu Horia Rusu, minte strălucită, umor mai mult decât putea duce (ce discurs extraordinar a ținut ca invitat din partea PNL-Aripa Tânără la Congresul PAC de la Alba-Iulia!), plecat dintre noi de tânăr, într-un accident de mașină, ca și Emil Negruțiu, alt nebun frumos al PAC. Cum să-l uit pe Gheorghe Gorun, pe care l-am tot întâlnit cu ocazia unui eveniment cultural organizat anual de Uniunea Scriitorilor? Am mai spus, i-am citit un mic excurs consacrat PAC, pe care arunc un ochi din când în când răspunzându-ți la întrebări. Sau pe doctorul Nicolae Constantinescu, pe care două gărzi petrecute la Spitalul Colțea din Capitală în primele nopți ale revoluției din 1989 l-au transformat dintr-un devotat secretar PCR într-un anticomunist pătruns de credința în democrație și totodată într-un om plin de credința în Dumnezeu. Într-o seară târzie de vară, am trecut Gutâiul dinspre Maramureșul istoric ca să mă întâlnesc cu locuitorii din Cavnic. Primarul, Nicu Bindiu, independent până atunci, intrase în PAC și mă invitase în mod special. Întâlnirea a fost memorabilă. Cu Nicu Bindiu, am rămas prieten. Este un om remarcabil, cititor împătimit de literatură, deși predă fizică, iar casa construită cu mâna lui (ce naște din pisică șoareci mănâncă: tatăl lui construise un sfert din oraș) e doldora de cărți, stivuite cu grijă până și pe scara de lemn în spirală care duce la etaj. De câte ori venea la București, n-a mai venit de la o vreme, îi făceam rost de noi apariții, în special de la Humanitas. Odată, în timp ce ne aflam împreună la un restaurant, ne-a fost spartă mașina: hoții s-au ales, spre neplăcuta lor surpriză, cu o geantă burdușită de cărți. Am petrecut oarece timp la Cavnic. Ba chiar am visat, la un moment dat, să-mi construiesc, cu ajutorul lui Nicu Bindiu, o casă, pe un tăpșan aflat din sus de casa lui, de unde aveam o fabuloasă priveliște a munților din jurul văii Cavnicului. Ca primar, Nicu Bindiu a avut patru sau cinci mandate, le-am pierdut socoteala. Asemenea relații de prietenie n-am întreținut decât extrem de rar cu politicieni din alte partide, pe care i-am respectat, cu care am colaborat (în spiritul deschis al lui Ion Rațiu, nu în acela rigid al lui Corneliu Coposu) și de care am fost, în unele momente, aproape. Mă refer, de exemplu, la Oliviu Gherman, președinte al PDSR și al Senatului în anii 1990, personaj bonom și nu chiar la locul lui în jungla politică din primul deceniu postdecembrist. Ardelean, coleg de școală cu Dorli Blaga, s-a numărat printre foarte rarii deținători de funcții înalte, era directorul Institutului de Fizică Atomică, care au fost prezenți la înmormântarea poetului. Mi-a povestit chiar el consecințele: un interogatoriu la Securitate. A publicat ulterior un scurt comentariu despre poetul născut și îngropat la Lancrăm. L-am cunoscut mai bine cu ocazia unei delegații parlamentare în Republica SudAfricană. Era furios pe Vadim Tudor, nelipsit din astfel de delegații, care îi punea pe reprezentanții MAE african, doi tineri diplomați, impecabil școliți, vorbitori de cinci limbi, să-i care bagajele. La fotografia de grup cu Mandela, Gherman nu știa cum să nu iasă în prim plan, transpirat de emoție, în vreme ce Vadim dădea viguros din coate ca să-și găsească un loc lângă președintele sud-african. Când PDSR n-a mai avut nevoie de el, l-a scos din joc ca pe o măsea stricată. Era ambasador la Paris, când a fost brusc rechemat în țară, cu șase luni înainte de termen. Întâmplarea a făcut să mă aflu eu însumi într-o scurtă vizită în Franța. Ne-am văzut la ambasadă, unde am și locuit, și tot întâmplător am zburat cu același avion la înapoiere. (Un amănunt nostim: la graniță, controalele erau severe, unul din doi era descălțat și s-a nimerit să fie Gherman, cu tot pașaportul lui diplomatic, care și-a scos greoi pantofii, gâfâind, în vreme ce eu, cu un pas în urma lui, am fost lăsat să trec fără probleme.) Cum nu-l mai băgau în seamă colegii de partid, iată, nici ofițerii de frontieră nu ghiceau în el un important om politic! Pe drum, mi-a spus de ce se întoarce în țară înainte de termen. „Ați vorbit cu Iliescu?“, l-am întrebat. Nu vorbise. M-am oferit să vorbesc eu. Aveam o excelentă relație cu Iliescu. Îl sunam la telefon, ca și mai târziu, când aveam ceva să-i comunic. L-am sunat sub ochii lui Gherman chiar de pe aeroport. Nu existau mobile, așa că am sunat de la un telefon public. Iliescu m-a primit imediat, direct de la aeroport. Regreta că-l rechemase pe Gherman, dar avea o înțelegere cu Năstase pentru un schimb de ambasadori. Nu m-am putut abține să nu-i amintesc, cu toată sinceritatea de care dăduse dovadă, de cuvintele Marinei Tzvetaieva dintr-o scrisoare către Pasternak, care fusese în Germania cu un grup de scriitori, dar evitase să-și viziteze mama pe care n-o mai văzuse de ani buni: „Ce fel de oameni sunteți voi, Boris?“ Când Gherman a împlinit 80 de ani, eram la UNESCO. Pierdusem legătura cu el, așa că m-am văzut silit să le cer un număr de telefon celor de la parlament. Nimeni nu-i cunoștea numărul fostului președinte al Senatului! L-am aflat totuși, l-am sunat, i-am urat tot binele și i-am spus că vreau neapărat să ne vedem când vin în țară. A doua zi, primesc un e-mail: „Profesore, nu e o idee bună. Să nu creadă ăștia că punem ceva la cale.“ Așa-mi zicea: profesore! Replica mea: „Ce să punem la cale? O revoluție? Exclus! Amândoi suntem reformiști, nu revoluționari. Un puci militar? Eu nici măcar armata n-am făcut-o. Credeți că ajunge că am fost membru în Comisia militară a Senatului? Și, la urma urmelor, dacă îi dăm jos pe ăștia, cu cine să-i înlocuim?“ Gherman a fost de acord. Din păcate, anii au trecut și n-am ajuns să ne revedem. Mă întreb câteodată: cu ce politician de azi aș putea purta o astfel de corespondență? Am obosit. Dacă ți-o aduci aminte, repetă, te rog, partea din întrebare la care nu ți-am răspuns.