22
Altceva să mai scrii de-ai fi în stare,
Ţi-ar trebui cuvinte foarte crude –
Şi arzi şi tu, un foc de paie ude,
Tot aşteptând să sufle-un vânt mai tare.
De la un timp nici vorba unei ciude
Nu spune cum, din ce arăţi şi pare,
Nu este-un simplu semn de întrebare
Şi nici nu-i tot din cât se mai aude.
Cât timp o să-ţi mai iei de jos unealta
Să te ciopleşti pe-o parte şi pe alta
După un chip ce nu se mai arată
Poate că ea, această cioplitură
Ce nu cunoaşte dragoste, nici ură,
Să fie faţa ta adevărată.
61
Stai nopţile şi nu ţii socoteală
Şi de urmări, de moarte pân’ la urmă,
Care în trupul tău bătrân mai scurmă
Şi-a doua zi eşti mort de oboseală.
De câte am şi văd, de câte-n jur mă
Întâmpină cu sfaturi şi cârteală
Eu le urzesc şi ele-mi pun beteală
Şi astfel viaţa-ncet, încet se curmă.
Priviţi-mă şi treceţi înainte,
Eu mă mai chinui încă în cuvinte,
Parcă prin bruşi aş târâì o grapă.
Aş vrea să spun ce n-a spus încă nime
Şi-aş vrea să ies din marea-ntunecime
Şi-ncerc, dar parcă totuşi ceva-mi scapă.
62
Cât somnul încă nu stă să mă prindă,
Mai iau condeiul şi mai las o dâră
Din urma unui vierme ce se vâră
Şi-a unui cariu ce mai roade-n grindă.
Oricât aş face, spun că fac o ţâră
Şi nu aştept pe nimeni să surprindă
Această-ndemânare suferindă
Ce nu cunoaşte laudă ori pâră.
De mult în altă bătălie dreaptă
Nu sunt chemat şi nimeni nu aşteaptă
Să fiu şi eu în nu ştiu ce schimbare.
De cât să scrii şi vrute, şi nevrute,
Mai bine ţi-ai vedea de senectute,
Care-ţi arată semnul de-ntrebare.
63
În jurul meu, vacarm de matematici,
De fizică, de chinu-nvăţăturii,
Şi toate-ncep să-mi dea fiorii urii
Pe nervii mei placizi, umbroşi, apatici.
Jignite sunt şi legile naturii
De profesori absurzi, aprinşi, extatici,
Prin anii mei străini de toţi, lunatici,
Cu tot ce-mi prevestiră augurii.
Din ce fac eu, pe nimeni nu priveşte.
Câţi mă citesc, îi socotesc pe deşte
Şi totuşi, fug de ei şi-mi caut coala,
Aici, în colţul meu tăcut, săracul,
Încep să-mi dau examenele, bacul,
Până-ntr-o zi când se închide şcoala.
83
Încet, cu ce mai sunt, se-nchide cercul.
Din noapte-adus, mă voi întoarce-n noapte.
Am început ţipând, sfârşesc în şoapte
Şi-n casa mea nu port mai mult ca melcul.
Puteri mai mari nu pot să mă adoapte
Să fiu şi eu un zeu al lor, ca Hercul
Şi locul meu precât mai pot încercu-l
Cu-aceleaşi toamne lungi cu poame coapte.
Oricât am încercat să sar şi peste,
În trunchiul meu încercuiri agreste
Sub coaja lor se strâng, definitive.
În rest, rămân prin foile răzleţe
Din câte-am cunoscut, şi alte feţe,
Doar încercări mărunte şi fictive.
84
O carte şi-ncă una, şi-ncă una,
Oricât de măiestrit să-ţi fie versul,
Nu fac mai mult, văzându-i lumii mersul,
Decât o vorbă, singura, nebuna,
Ori cât un fir de praf în universul
Pe care nici nu-l clatină furtuna,
El, dintr-o clipă şi din totdeauna,
Prin care trec, nemernicul şi ştersul.
O vorbă: moartea, şi un drum: pieirea,
De nicăiri venit, spre nicăirea –
Dar viaţa cere, rabdă şi te mână
La început luându-te de mână,
Apoi cu vorba, dacă nu, cu bâta
Şi parcă nu-i ajunge nici atâta!
92
În tot ce fac sunt pus la încercare
Dar stărui, totuşi, stărui, n-o iau razna.
Nu văd altfel odihna mea şi hazna
Oricât ar fi neliniştea de mare.
Din liturghie am ales priceazna.
Din timp, bătaia orei de plecare.
Îmi plac pe drumuri scârţâiri de care.
La bici îmi place cum pocneşte pleazna.
Aşa, sărac şi nu destul de matur,
De lume încă, iată, nu mă satur
Cu toate că în faţă-mi văd eclipsa.
Ba îndrăznesc să văd şi mai departe
Cum o să plângă cineva pe-o carte
Şi în tăcerea ei simţindu-mi lipsa.
93
Sfârşitul zilei nu te ocoleşte
Şi pragul ei n-ai dreptul să-l mai treci,
De-o fi spre mâine doar, de-o fi pe veci
Şi-n noaptea mare să pătrunzi hoţeşte.
Mai bine-n somn, şi stinge lampa, deci.
Ascunde ceasul. Timpul te pândeşte
Şi-ţi ia frumos creionul dintre deşte,
Altfel te-aşteaptă şi sudori mai reci.
Cu Îngerul ai vrea, fără-ndoială,
Să cazi şi tu puţin la învoială
Şi după miezul nopţii să te lese
Să mai îndrepţi vreo câteva cuvinte
Prin codrii ce se-arată înainte,
Din rămurişuri lungi şi tot mai dese.
22
Altceva să mai scrii de-ai fi în stare,
Ţi-ar trebui cuvinte foarte crude –
Şi arzi şi tu, un foc de paie ude,
Tot aşteptând să sufle-un vânt mai tare.
De la un timp nici vorba unei ciude
Nu spune cum, din ce arăţi şi pare,
Nu este-un simplu semn de întrebare
Şi nici nu-i tot din cât se mai aude.
Cât timp o să-ţi mai iei de jos unealta
Să te ciopleşti pe-o parte şi pe alta
După un chip ce nu se mai arată
Poate că ea, această cioplitură
Ce nu cunoaşte dragoste, nici ură,
Să fie faţa ta adevărată.
61
Stai nopţile şi nu ţii socoteală
Şi de urmări, de moarte pân’ la urmă,
Care în trupul tău bătrân mai scurmă
Şi-a doua zi eşti mort de oboseală.
De câte am şi văd, de câte-n jur mă
Întâmpină cu sfaturi şi cârteală
Eu le urzesc şi ele-mi pun beteală
Şi astfel viaţa-ncet, încet se curmă.
Priviţi-mă şi treceţi înainte,
Eu mă mai chinui încă în cuvinte,
Parcă prin bruşi aş târâì o grapă.
Aş vrea să spun ce n-a spus încă nime
Şi-aş vrea să ies din marea-ntunecime
Şi-ncerc, dar parcă totuşi ceva-mi scapă.
62
Cât somnul încă nu stă să mă prindă,
Mai iau condeiul şi mai las o dâră
Din urma unui vierme ce se vâră
Şi-a unui cariu ce mai roade-n grindă.
Oricât aş face, spun că fac o ţâră
Şi nu aştept pe nimeni să surprindă
Această-ndemânare suferindă
Ce nu cunoaşte laudă ori pâră.
De mult în altă bătălie dreaptă
Nu sunt chemat şi nimeni nu aşteaptă
Să fiu şi eu în nu ştiu ce schimbare.
De cât să scrii şi vrute, şi nevrute,
Mai bine ţi-ai vedea de senectute,
Care-ţi arată semnul de-ntrebare.
63
În jurul meu, vacarm de matematici,
De fizică, de chinu-nvăţăturii,
Şi toate-ncep să-mi dea fiorii urii
Pe nervii mei placizi, umbroşi, apatici.
Jignite sunt şi legile naturii
De profesori absurzi, aprinşi, extatici,
Prin anii mei străini de toţi, lunatici,
Cu tot ce-mi prevestiră augurii.
Din ce fac eu, pe nimeni nu priveşte.
Câţi mă citesc, îi socotesc pe deşte
Şi totuşi, fug de ei şi-mi caut coala,
Aici, în colţul meu tăcut, săracul,
Încep să-mi dau examenele, bacul,
Până-ntr-o zi când se închide şcoala.
83
Încet, cu ce mai sunt, se-nchide cercul.
Din noapte-adus, mă voi întoarce-n noapte.
Am început ţipând, sfârşesc în şoapte
Şi-n casa mea nu port mai mult ca melcul.
Puteri mai mari nu pot să mă adoapte
Să fiu şi eu un zeu al lor, ca Hercul
Şi locul meu precât mai pot încercu-l
Cu-aceleaşi toamne lungi cu poame coapte.
Oricât am încercat să sar şi peste,
În trunchiul meu încercuiri agreste
Sub coaja lor se strâng, definitive.
În rest, rămân prin foile răzleţe
Din câte-am cunoscut, şi alte feţe,
Doar încercări mărunte şi fictive.
84
O carte şi-ncă una, şi-ncă una,
Oricât de măiestrit să-ţi fie versul,
Nu fac mai mult, văzându-i lumii mersul,
Decât o vorbă, singura, nebuna,
Ori cât un fir de praf în universul
Pe care nici nu-l clatină furtuna,
El, dintr-o clipă şi din totdeauna,
Prin care trec, nemernicul şi ştersul.
O vorbă: moartea, şi un drum: pieirea,
De nicăiri venit, spre nicăirea –
Dar viaţa cere, rabdă şi te mână
La început luându-te de mână,
Apoi cu vorba, dacă nu, cu bâta
Şi parcă nu-i ajunge nici atâta!
92
În tot ce fac sunt pus la încercare
Dar stărui, totuşi, stărui, n-o iau razna.
Nu văd altfel odihna mea şi hazna
Oricât ar fi neliniştea de mare.
Din liturghie am ales priceazna.
Din timp, bătaia orei de plecare.
Îmi plac pe drumuri scârţâiri de care.
La bici îmi place cum pocneşte pleazna.
Aşa, sărac şi nu destul de matur,
De lume încă, iată, nu mă satur
Cu toate că în faţă-mi văd eclipsa.
Ba îndrăznesc să văd şi mai departe
Cum o să plângă cineva pe-o carte
Şi în tăcerea ei simţindu-mi lipsa.
93
Sfârşitul zilei nu te ocoleşte
Şi pragul ei n-ai dreptul să-l mai treci,
De-o fi spre mâine doar, de-o fi pe veci
Şi-n noaptea mare să pătrunzi hoţeşte.
Mai bine-n somn, şi stinge lampa, deci.
Ascunde ceasul. Timpul te pândeşte
Şi-ţi ia frumos creionul dintre deşte,
Altfel te-aşteaptă şi sudori mai reci.
Cu Îngerul ai vrea, fără-ndoială,
Să cazi şi tu puţin la învoială
Şi după miezul nopţii să te lese
Să mai îndrepţi vreo câteva cuvinte
Prin codrii ce se-arată înainte,
Din rămurişuri lungi şi tot mai dese.