Pentru a vorbi despre cărțile lui Mihai Măniuțiu a fost necesar întotdeauna un preambul. O notă introductivă care își găsește locul atunci când autorul nu se concentrează (cu succes) doar asupra unui anumit gen sau nu doar asupra unei anumite arte. Sunt precizări care poate ar trebui să fie implicite, dar care clarifică unghiul de abordare atunci când vorbim despre tablourile unui scriitor cunoscut, despre poezia unui sculptor, despre fotografiile unui muzician. Mihai Măniuțiu este unul dintre cei mai buni regizori români ai generației sale și ai momentului. Viziunea sa regizorală are deja mărci distinctive, are atitudine și manieră care o fac recognoscibilă și unitară. Mai multe dintre montările sale sunt considerate clasice. Ce este atunci literatura, propusă oarecum târziu, pentru un artist care a excelat deja și s-a impus într-un domeniu? În nici un caz o anexă sau hobby. Scriind despre romanul(?) său anterior, Aventurile hingherului în Balkanya, observam cum volumele (numeroase, incluzând proză și poezie, dar într-o manieră care le duce într-o zonă în care distincția între genuri se operează mai degrabă în scopul catalogării decât ca una de substanță) se constituie într-o prelungire a unei viziuni. Literatura împlinește o construcție. Nu concurează teatrul, deși există legături evidente, ci provine din aceeași sursă, din aceeași sensibilitate și experiență. Sunt fațete ale unei manifestări unitare.
Filip și întunericul are ca subtitlu o povestire pentru copii (mai mici sau mai mari) și joacă pe cartea autorului ingenuu care pare să vină cu o istorisire simplă, copilărească, fără pretenții, pentru copii. Această aparență a simplității, a textului care se prezintă la început ca o cetate ușor de cucerit, doar pentru a deveni pe măsură ce se derulează tot mai complex, mai încifrat, mai deschis înspre interpretare și ancorat într-o serie de simboluri și metafore, unele foarte personale, altele chiar obscure, este în mod evident una dintre caracteristicile definitorii ale scriitorului Măniuțiu. Povestea de față e o narațiune simplă. Filip, copilul de șapte ani, întîlnește în prima zi a vacanței de vară un întuneric mic. Acesta pare rătăcit, temător, cu amintirile uitate. Cei doi se împrietenesc, se joacă, iar mai apoi pornesc în căutarea mamei Întunericului cel mic. Căutarea durează o singură noapte – dar multe zile – și, după o serie de aventuri și încercări, se finalizează cu revelația că mama căutată este chiar Mama Noapte, iar Întunericul cel mic descoperă că este chiar Întunericul. Copilul se reîntoarce din nordul îndepărtat acasă, se îmbolnăvește, se vindecă și rămâne prieten cu Întunericul. Toată această narațiune ar putea chiar funcționa ca o carte pentru copii, dar ar necesita cu siguranță un cititor/narator extrem de abil în a plia suita de întâmplări suprarealiste într-un ambalaj comestibil pentru un copil sensibil mai degrabă la giumbușlucurile de suprafață ale istorisirii, decât la desele trimiteri de subtext și legăturile destul de evidente cu școala avangardei și absurdului, precum și la nu neapărat subtil ascunse chestionări filosofice. Textul se adresează prin urmare copiilor trecuți de vârsta copilăriei, celor dispuși și dornici să revină la o abordare a lumii care să pară simplă, dar care să le pună în față întrebări și alegeri complexe.
Volumul reia obsesiile pe care le regăsim în întreaga operă a lui Mihai Măniuțiu, maniheismul, dualitatea binelui și răului, a întunericului și luminii, jocurile resemantizării, apetența pentru gesturile extreme, căutarea picturalității, ambiguitatea interpretării. Și aici există o serie de straturi ale receptării, de la cel mai simplu, care e o asumare simplistă a unei aventuri copilărești, la cele mai ascunse, mici meditații despre ființele alcătuite din întuneric și lumină și despre întunecimile diferite care ne înconjoară și care se contopesc într-un singur întuneric nu neapărat notat negativ. Se observă încă o dată că autorul are o viziune foarte bine cristalizată. Măniuțiu nu improvizează, nu își descoperă aici viziunea, ci, cunoscând-o, o descompune în elemente mici, simple. Încă o dată se exorcizează demoni, nu alungându-i, ci domesticindu-i.
Mihai Măniuțiu are o scriitură elaborată și matură. Frazarea curge firesc, în ritmul cadenței pe care prozatorul o impune și o modifică fără sincope. E o frază alertă, care nu oprește asupra detaliilor decât în momentele în care tensiunea narativă își cere și un echivalent vizual. Atunci prozatorul adună epitete, clădește cu cuvinte tot mai apăsate. Picturalul e dominat de o nuanță de grotesc subliniat de tentația exacerbării, a șarjei, a exuberanței vizuale. Dacă un personaj va avea o burtă mare, atunci aceasta va fi absolut de mare, marcată și subliniată până la un ușor ridicol. Există o permanentă ironie, dar ținută undeva pe o muchie de cuțit între umor și grotescul care articulează foarte multe constructe vizuale. Rezultatul e un text original, în care îl recunoști pe Mihai Măniuțiu dincolo de sonoritățile autorilor care l-au influențat. Un text dens, colorat și ofertant, aparent simplu de digerat, dar care oferă prilejul de a plonja într-o lume foarte dispusă să mediteze și să se joace cu simboluri.
Filip și întunericul este un spectacol pe care îl poți urmări cu relaxare sau încordare, un text care place fără să ajungi măcar să te întrebi asupra valorii sale. Mihai Măniuțiu nu mai are nimic de demonstrat în acest moment, dar continuă să aibă suficiente de oferit.