Am râs cu gura până la urechi când, în anii trecuți, am aflat că în SUA, țara cu cei mai numeroși laureați Nobel în științe, există contestatari viguroși ai teoriei evoluționismului, care proclamă ideea unei lumi create de Dumnezeu cu doar câteva mii de ani în urmă, și asta, în ciuda tuturor probelor arheologice. Nu mi-a venit să cred că bărbați de stat americani, adversari ai lui Obama, respingeau o eventuală reglementare a avorturilor, sub cuvânt că Dumnezeu a înzestrat-o pe femeie cu un „mecanism“ fiziologic care nu-i permite să rămână însărcinată, ca urmare a unui viol. Ce să mai spun despre „teoreticienii“ inferiorității femeii în raport cu bărbatul, la un secol după ce femeia a primit drept de vot în Occident? Sau despre naționaliști, xenofobi, antisemiți și alții ejusdem farinae. N-am niciun comentariu de făcut pe declarațiile unui individ patibular ca Gigi Becali, fie ele și pe teme religioase. Aș zice că ar fi treaba lui că citește Biblia precum islamiștii radicali Coranul, dacă n-ar găsi audiență pe toate posturile de televiziune.
Și dacă tot a venit vorba de televiziune: cine-i obligă pe moderatori să-l invite pe post, seară de seară, pe Viorel Cataramă, oferindu-i prilejul de a-și debita inepțiile? În numele dreptului la opinie? Dacă acesta e motivul, hai să citim din Stalin sau din Mein Kampf, măcar câte un sfert de oră pe zi, pentru educarea tineretului. Eu sunt de părere că libertatea de exprimare care ține de expresia artistică, literară îndeosebi, este singura absolută. Libertatea de opinie, de obicei politică, implică responsabilitate și anumite limitări. În epoca internetului, acest lucru e cu atât mai demn de luat în seamă. Ne mirăm că s-a umplut spațiul virtual de fake news. Cum să nu se umple, dacă se permite oricărui neavenit, și, încă, sub protecția anonimatului, să-și dea cu părerea despre tot și despre toate? Nu mă acuzați de cenzură! Am scris sub regim de cenzură timp de aproape treizeci de ani. Vă rog să mă credeți că știu despre ce vorbesc. Așa că spun: nu cenzura e problema, ci autocenzura. Mai exact, dispariția oricărei forme de autocontrol în dezbaterea publică. Este incalificabil să te ascunzi în spatele unei măști ca să exprimi o opinie.
Scriu aceste rânduri dintr-un sentiment de exasperare. Nu fiindcă am stat opt săptămâni în casă. Am avut ce să fac. I-am auzit pe tinerii care au benchetuit în Herăstrău sau pe tinerii și mai puțin tinerii din Piața Victoriei strigându-și dreptul la libertate. Libertatea de a face ce?! Niciunul singur din cei chestionați de televiziuni n-a spus că vrea să meargă la muncă. Și cum să te bazezi pe isteria unor țigănci din cartierele mărginașe ale marilor orașe că nu mai au ce da de mâncare copiilor (din cauza restricțiilor, firește!), când forma lor de protest a constat în a pune de un grătar și de o băută? În Piața Constituției, în prima noapte de, vezi bine, libertate, zeci de tineri au venit cu mașini luxoase, fericiți să se revadă. Ce-i va fi mânat pe ei la strânsură? Asta, dragii moșului, nu înseamnă dor de libertate, oricum i-ați zice voi. Asta e curată sfidare, izvorîtă din iresponsabilitate.
Nu pot trece cu vederea rolul mass-mediei și al internetului, devenite o groapă de gunoi a știrilor. Lasă promovarea unor făcători iluștri de fake news, precum Cataramă. Ce vrea, în definitiv, să demonstreze un individ care și-a construit imperiul de mobilă pe relațiile pe care le-a avut înainte de 1989, ca funcționar al Ministerului Comerțului Exterior? Că e invulnerabil la Covid-19? Să-i dea Dumnezeu sănătate! Mai degrabă, cred că vrea să inculce ideea că virusul Covid-19 nu există în realitate sau că, în orice caz, nu constituie un pericol public, cum susțin autoritățile. (Apropo de autorități: glumețul în plină pandemie Mircea Badea de la Antena 3 nu recunoaște, el, nicio autoritate! Că nu vrea mușchii lui.) Am mai auzit gogorița și din gura lui Varujan Vosganian. Și din aceea spurcată a „maestrului“ Ion Cristoiu: pandemia ar semăna cu terorismul din 1990. Uite-l, nu e, cu alte cuvinte. Cum a putut un jurnalist plin de idei din anii 1990 să decadă în acest hal, e o întrebare, dar cum îl prezintă unii din colegii lui de presă drept maestru, e deja un răspuns.
Exasperarea mea provine și din faptul că văd zi de zi crescând numărul bolnavilor și al morților de Covid-19. Domnilor Cataramă, Varujan, Cristoiu, de ce nu luați în considerare faptul ne-ne-go-cia-bil că au murit în două luni 1100 de compatrioți ai noștri, și asta, numai în țară, pe lângă alți 100 în străinătate? Cum puteți să ignorați această tragedie? Între victime, medici sau personal medical. În lume, peste 300 000 de morți. Ce mai contează că statisticile nu sunt perfecte?
Politizarea pandemiei reprezintă altă ticăloșie. Nu iresponsabilitatea colectivă ar fi de vină (vezi, Doamne, poporul român e pe deplin responsabil!), ci măsurile guvernului! Avocatul poporului, care a contestat Starea de alertă înainte de a fi proclamată, și CCR, care a exclus din drepturile fundamentale ale omului tocmai dreptul la viață, s-au situat cu de la sine putere, nu de partea oamenilor, ci de partea unei politici abjecte și, încă, interpretate drept constituționale. Tot felul de proceduri, chichițe au trecut înaintea protejării cetățenilor. Curat sindrom constituționalist! Mai am o speranță: că toți (i)responsabilii vor fi trași într-o bună zi la răspundere. Poate că eu n-am să mai apuc ziua. Dar care cu siguranță va veni.
Despre toți aceștia n-am altceva mai nimerit de spus decât a reproduce vorba lui Cristian Tudor Popescu: inteligenți asimptomatici. Care, adică, nu prezintă simptome de inteligență.