În coadă de pește

În ultimii vreo 15 ani, Ioana Pârvulescu a scris un mare număr de volume foarte diferite, prin care a dovedit mai ales o înclinațe spre istoria recentă. Cariera ei s-a văzut încununată cu premii, unele internaționale, care i-au răsplătit inteligența și pragmatismul. În domeniul prozei, se cuvine menționat romanul Viața începe vineri, indiscutabil capul de serie al operei de-acum vaste a autoarei. Dacă Viața începe vineri a avut o continuare nu prea fericită cu Viitorul începe luni, un volum între proză și memorialistică, Inocenții prezintă interes pentru cititorii de toate vîrstele: cei care și-au trăit copilăria în deceniile 7 și 8 ale secolului XX și cei mai tineri, care au ocazia să cunoască, pe căi livrești, acea realitate.

Cu asemenea antecedente, romanul Prevestirea (Humanitas, 2020) apare ca o surpriză. Din intimitatea secolelor XIX, XX, XXI, Ioana Pârvulescu se întoarce în timp cu aproape 3000 de ani, în vremea profeților biblici, pentru a scrie o biografie a lui Iona. Acest „profet minor”, cel mai ilustru totuși între ceilalți, dar pus în rînd cu alde Habacuc, Amos, Joel și Iezichel, are o poveste mai spectaculoasă decît a altora. Profilul lui este al unui non-conformist, al unui revoltat și supărat pe Dumnezeu, căruia nu-i acceptă deciziile. În marea sa bunătate, una totuși atipică pentru Vechiul Testament, Cel de Sus nu îl nimicește pe Iona, ci îl îndreaptă, cu fapte și pilde, pe calea cea bună. Creatorul utilizează o risipă de mijloace spectaculoase pentru recîștigarea lui Iona. Înscenează o furtună marină pe care apoi o potolește, mobilizează un pește uriaș care să-l înghită și apoi să-l regurgiteze nevătămat și altele. În ciuda acestor fapte remarcabile, viața și faptele lui Iona, dincolo de cele spuse în Biblie, nu sînt ofertante pentru un roman, mai ales unul atît de amplu (peste 300 de pagini).

Autoarei i se pare că Iona, ca om și ca profet, este interesant în detaliile existenței sale. În realitate epoca este prea îndepărtată și, cu toate eforturile de documentare, aceste amănunte sînt cu totul ipotetice și străine de înțelegerea contemporanilor noștri. E necesară o mare încordare a imaginației din partea scriitoarei și a cititorilor ca să se raporteze la Iona altfel decît simbolic.

Lucrul acesta l-a înțeles foarte bine Marin Sorescu, făcînd din monodrama lui de debut, Iona (1968), o piesă în care personajul nici măcar nu este profet, ci doar un pescar ce petrece un timp în interiorul unui pește pe care îl spintecă, trezindu-se că este în alt pește, concentric primului, și așa mai departe, la nesfîrșit. Privit astfel, reconstruit simbolic, Iona este o ficțiune semnificativă, în afara timpului și altor determinări. Ioana Pârvulescu încearcă să-l refacă pe Iona ca persoană sau chiar personalitate, îl înzestează cu o familie, cu preocupări obișnuite, deși este foarte greu de bănuit ce gîndeau și cum acționau oamenii cu 700 de ani înainte de Hristos. Un astfel de Iona este mai puțin interesant și devine uimitor faptul că Dumnezeu l-ar fi putut alege tocmai pe el pentru o profeție de tip apocaliptic (distrugerea păcătoasei cetăți Ninive) care de altfel nu se împlinește, spre decepția profetului.

Aici apare o contradicție, ca să-i spunem așa, soteriologică. Oare Iona este un ales, care primește o misiune de care depinde mîntuirea sa, misie de care fuge, iar apoi o îndeplinește în van, pentru că – vorba lui Giraudoux – apocalipsă cu Ninive nu se face? Sau Iona este un iluzionat căruia i se pare (dar „pe ce se bazează”?) că un șir de coincidențe sînt consecința unui plan divin, taman ca să-l desemneze și eventual să-l mîntuie pe el? În al doilea caz, de ce ne-ar interesa un rătăcit pe nume Iona, care nu a primit nicio însărcinare divină? În primul caz, care este „parabola” și ce aflăm noi nou despre Iona, dincolo de povestea biblică, încît să parcurgem o „biografie neromanțată”, de 330 de pagini? Și, în ambele situații, cum stăm cu mîntuirea?

Cel mai interesant, n-aș zice nostim, este că însăși Ioana Pârvulescu lasă lucrurile voit „în coadă de pește”, ultimul capitol e intitulat chiar Coada de pește. Nu rezolvă și nici nu-și propune să rezolve dilema, cititorul avînd senzația finală, cam umilitoare, că a fost „tradus”. Mai exact abandonat fără a fi însă, în prealabil, sedus.

Deși nu sînt adeptul rezolvărilor clare și univoce, la capătul unei narațiuni în cheie voit realistă, aș fi ținut să nu dau, din tot peștele, cu sau fără Iona în pîntec, tocmai peste coada lui. Altminteri, povestirea în sine este scrisă cel puțin decent, cu un condei profesionist, avînd dialoguri cu pretenții, dar cam plicticoase, care pot da senzația de adîncime: „În cetatea celor tari intră înțeleptul și surpă mîndria lor (…) Cît mi-aș fi dorit să mă bucur liniștit de toată cunoașterea strînsă între zidurile astea și de învățații care deslușesc tainele cerului și pămîntului”. Poate așa vorbeau oamenii pe-atunci, dacă așa ne zice Ioana Pârvulescu, cale de verificare nu prea există. Dar, dacă a fost așa, mă bucur că n-am trăit pe vremea lui Iona.