Trăim cu convingerea că epoca noastră, a așa-numitelor „medii de socializare” și a presei în format digital, a inventat fenomenul fake news și că numai regimurile autoritare (de tip Erdogan sau Putin) reprimă ziariștii și scriitorii incomozi.
Recenta cercetare a lui Lucian-Vasile Szabo, Amenințarea clasicilor. Scriitori și jurnaliști în dispută cu puterea politică, ne convinge, însă, că în realitate, nici la acest capitol nu experimentăm nimic nou. Cuvântul scris a intrat dintotdeauna în coliziune cu interesele guvernanților și, din păcate, represiunea împotriva libertății de exprimare nu a fost un privilegiu al totalitarismelor. Autoritatea politică a folosit încă din zorii epocii moderne, pe de-o parte, diferitele forme de cenzură, pe de alta, calupurile de fake news, în disputa ei cu intelectualii neînregimentați. Aceste constatări nu sunt menite să ne erodeze încrederea în democrație. Dimpotrivă: prevenindu-ne asupra limitelor și neajunsurilor puterii politice din România, ele aspiră să ne îndemne să căutăm mecanisme de corecție. Și, nu în ultimul rând (pentru că de istoria literară este vorba), să ne impulsioneze în a scutura „colbul de pe cronici”, eluci dând episoade din biografiile scriitorilor noștri care, deocam dată, sunt înecate în legendă, dacă nu de-a dreptul în mistificare.
Dar mai întâi câteva cuvinte despre autorul acestei cercetări, criticul, istoricul literar și editorul Lucian-Vasile Szabo. Încă de la prima sa carte, Libertate și comunicare în lumea presei (1999), a fost interesat îndeaproape de dificultățile de care s-a lovit presa românească, în relativ scurta ei istorie (începută la 1829, odată cu apariția „Cu rierului românesc“, al lui Heliade-Rădulescu), în de mer sul de a formula și dise mina în societate opinii și puncte de vedere. Dincolo de limitele ei inerente, ca in strument social, la noi, politi cul și-a pus amprenta asupra pre sei și, nu o dată, aceasta, la rândul ei, a influențat major politi cul. Dacă la această simbioză adău găm amănuntul că, până nu demult, majo ritatea gaze tarilor noștri de vârf erau și scriitori, proble matica libertății de expri mare devine, dintr-una teo retică, ținând de esența demo crației, una practică, de istorie literară.
Cel mai bine se vede asta în suita de cărți și ediții pe care Lucian-Vasile Szabo le-a consacrat lui Ioan Slavici, scriitorul junimist fiind un exemplu de receptare literară bruiată de opiniile gazetarului, și ele, adesea, mistificate de mediul politic. De la Un alt Slavici (2012) și Complexul Slavici (2013) la Recurs în dosarul Ioan Slavici (2015) și Cu Slavici și Arghezi după gratii (2018), Szabo a spulberat, pur și simplu, noianul de mistificări răspândite de adversarii scriitorului. Confruntată cu proba textelor propriu-zise, concluzia strivitoare din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, de G. Călinescu („Moartea izbăvi în 1925 opera de om”), rămâne doar o formulă spectaculoasă și goală: omul Slavici a fost de o remarcabilă rectitudine morală, gazetarul politic, de o la fel de admirabilă luciditate. Nici unul dintre miturile care circulă și astăzi, prin „studii” și prefețe de ediții academice, de la cel al „antiunionismului” lui Slavici la cel al colaborării cu autoritățile de ocupație ale Puterilor Centrale, nu are acoperire în fapte.
Bănuiesc că, pe parcursul cercetărilor asupra raporturilor lui Ioan Slavici cu mediul politic, Lucian-Vasile Szabo a descoperit și alte cazuri de scriitori intrați în coliziune cu puterea politică, care i-au relevat importanța subiectului pentru istoria noastră literară. Amenințarea clasicilor este consecința acestei lărgiri a orizontului de cercetare, parcurgând, prin decupaje, întreaga istorie a literaturii române moderne și contemporane. Decupajele care exemplifică fiecare epocă se referă la relațiile cu puterea ale lui Ion Heliade-Rădulescu, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Ioan Slavici și Constantin Noica. Studiile care le sunt consacrate sunt precedate de două abordări teoretice: prima examinează specificul represiunii la adresa cuvântului scris, cea de-a doua abordează raporturile complexe dintre literatură, gazetărie și politică, în cultura noastră. Care, să nu uităm, și-a început existența modernă prin câteva decenii bune de confuzie între cele trei…
Cele cinci „momente” (care sunt, de fapt, șase, întrucât Eminescu beneficiază, pe drept, de două studii) nu sunt alcătuite pe o formulă standard. Cercetătorul – unul dintre bunii cunoscători ai istoriei noastre, generale și literare, din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX – s-a aplecat asupra modului specific în care fiecare dintre cei cinci scriitori a intrat în coliziune cu o autoritate politică, și ea, aflată într-o rapidă schimbare.
Astfel, puterea de care se ciocnește „părintele” literaturii și al gazetăriei române moderne, Ion Heliade-Rădulescu, nu este reprezentată de domniile pământene de dinaintea și din timpul Revoluției de la 1848. Poetul, în ipostaza sa de ziarist (ca și în cea, ascunsă un timp, de revoluționar), se lovește de ocupația rusească a Principatelor Române, care începe în timpul războiului ruso-turc din 1828 și nu se va încheia decât târziu, sub administrația lui Pavel Kiseleff, în 1834. Heliade-Rădulescu s-a confruntat direct cu „partea întunecată” a administrației rusești, despre care, altminteri, se spune că ar fi avut și aspecte pozitive (în privința modernizării Principatelor, prin intermediul Regulamentului Organic). În realitate, în 1829, când scriitorul reușește să obțină aprobarea rusească pentru apariția „Cu rierului românesc“ – folo sindu-se de pretextul necesității unui organ central care să populari zeze deciziile administrației –, începe și bătălia politică fundamentală pentru destinul românității, până la venirea în țară a dom nitorului Carol de Ho hen zollern. Anume, cea dintre partida națională (care-și propu nea transformarea Principa telor Române într-un stat na țional, independent, organi zat ca o monarhie con stituțio nală de tip european, sub con ducerea unui suveran dintr-o dinastie de prestigiu) și par tida rusească, al cărei obiectiv era înglobarea Munte niei și Moldovei – aceasta din urmă, deja păgubită de Basara bia, răpită în 1812 – în Imperiul Țarist. Heliade-Rădulescu, arată Lucian-Vasile Szabo, a trebuit să se lupte pentru fiecare aspect al existenței ziarului său, de la opinii la difuzare. Victoria „Curierului…“ a fost una a inteligenței, tenacității și credinței în cauza națională.
Eminescu, spuneam, are parte de două studii. Primul este consacrat episodului prin care liberalii i-au arătat, cum se spune, pisica poetului, fabricându-i un dosar penal pentru gestiunea Bibliotecii Universitare din Iași. Cel de-al doilea este un episod pu bli cis tic care răstoarnă imagi nea lui Eminescu anti-mo dern și conservator, în sensul rău al ter menului: în realitate, atitu di nea din Doină este una strict lirică. Poetul s-a luptat, ca ga zetar, cu corupția puterii po litice, spre a asigura Româ niei căi ferate moderne.
macedonski și Slavici intră și ei, în epocă, din motive și în împrejurări diferite, în conflict cu politicul. Poetul Rondelurilor… este, în tinerețea sa, anti-dinastic și ratează (datorită înțelepciunii justiției de atunci) o mare carieră de persecutat politic, însă și mai târziu existența sa publică va fi marcată de scandaluri cu tentă politică. Slavici, pe de altă parte, este un epitom al publicistului incomod, atât în Transilvania din componența Imperiului Austro-Ungar (unde va fi întemnițat pentru activitatea de la „Tribuna“), cât și în România devenită Mare (unde va fi întemnițat la Văcărești pentru atitudinea, chipurile, filogermană).
Surprinzător este capitolul consacrat lui Constantin Noica, nu numai pentru că filosoful nu părea a fi excelat în gazetărie (Szabo ne convinge, totuși, de contrariu). Cercetătorul abordează publicistica lui Noica din punctul de vedere al problematicii „tinerei generații” interbelice și al ciocnirii ei cu curentul principal, politic și cultural, al interbelicului, cel de orientare democratică. Deschiderea interpretativă este înnoitoare în ce privește efectele, pozitive și negative, deopotrivă, pe care această ciocnire le-a avut asupra culturii române.
Principala concluzie a atât de interesantelor studii care alcătuiesc Amenințarea clasicilor este că, la noi, cuvântul scris a fost mereu întâmpinat cu suspiciune de autoritatea politică, a cărei reticență față de spiritul critic a amenințat constant, indiferent de regim, libertatea de exprimare a intelectualului. Tocmai de aceea, ar trebui să nu privim această libertate de exprimare ca pe un bun care ni se cuvine de la sine și, mai ales, să nu limităm, din comoditate sau din slăbiciune, sfera de acțiune a spiritului critic. Fără de care nu există nici literatură, nici viață politică bine așezată.