Cu câteva săptămâni în urmă, la început de mai, s-au împlinit șase decenii și jumătate de când George Enescu a plecat în eternitate. Pe de altă parte, acesta fiind anul în care, câteva luni mai târziu, se va desfășura concursul ce poartă numele marelui muzician, multe aspecte privind personalitatea sa artistică vor fi dezbătute; mă refer la Enescu în calitate de compozitor, de violonist, de dirijor, de pianist, de eminent pedagog. Ne aducem aminte, „sunt cinci într-unul“, obișnuia să o spună Enescu însuși.
Mai puțin comentate în spațiul public actual sunt ultimele perioade ale existenței sale, mai precis ultimul deceniu de viață, ani ai unor mari răsturnări, ani de prefaceri dure în planul vieții culturale artistice dar și sociale, politice, ale Europei postbelice. De la Schoenberg la Enescu, de la Anton Webern la Șostakovici, de la Béla Bartók la Edgard Varèse sau Olivier Messiaen – mai puțin Igor Stravinsky, spre exemplu, multe destine artistice și umane au fost aprig condiționate de marile evenimente petrecute în deceniile de mijloc ale secolului trecut.
Enescu a părăsit această lume la Paris, în noaptea de 4 spre 5 mai 1955, într-un modest apartament de hotel; …singur, în compania unui tovarăș credincios, câinele său de companie. S-a aflat sub supravegherea permanentă a organelor bucureștene ale Securității statului comunist. Chiar în dimineața zilei de 5 mai, s-a încercat preluarea corpului neînsuflețit al artistului pentru a fi expediat în țară. Inștiințată fiind, soția sa, Maruca Cantacuzino, s-a opus categoric, invocând opoziția artistului față de regimul de la București.
Spondiloza, un atac cerebral îl imobilizaseră la pat. În ultimele zile primise vizita unei doamne în vârstă; urcase scara îngustă a hotelului până la al patrulea cat. Era Elisabeta de Bavaria, regina Belgiei, personalitate în memoria căreia este organizat actualul concurs de interpretare de la Bruxelles.
Cu ceva vreme în urmă, îi încredințase lui Yehudi Menuhin, fostul, credinciosul său elev, una dintre viorile sale spre a fi valorificată. Bunul său prieten, compozitorul Marcel Mihalovici, era pe cale a-i aranja o ședere mai mult decât agreabilă într-un potrivit loc de retragere. Ar fi însemnat despărțirea de ființa iubită! Ambele tentative s-au lovit de opoziția fermă a soției sale.
Sentimentul demnității era consubstanțial atașat personalității enesciene; acceptarea unui sprijin venit „din-afară“ nu putea a-i intra în accepțiune. Numai proprietarul hotelului, românul Florescu, a reușit să-i aranjeze, fără știrea maestrului, o îngrijire medicală potrivită. Îi urcase la etaj chiar și un pian, de clapele căruia degetele maestrului nu se apropiaseră.
A fost înmormântat creștinește, două zile mai târziu, în data de 7 mai, în celebrul cimitir parizian Père Lachaise, alături de mormântul lui Georges Bizet. La înmormântare a participat și o delegație a Uniunii Compozitorilor din România, delegație condusă de președintele uniunii, compozitorul Ion Dumitrescu. A fost una dintre foarte puținele reacții, în parte instituționalizate, ale regimului de la București, pe relația cu marele compozitor aflat în refugiu; reacțiile mai puțin evidente au fost mult mai numeroase; cuprindeau un întreg complex de insistențe ce vizau revenirea în țară a compozitorului.
Observatorii atenți pot distinge faptul că ultimul deceniu de viață i-a fost unul realmente dificil. Este adevărat, în 1939, donase țării, Presedintelui Consiliului de Miniștri de la acea vreme, importanta sumă de 100.000 lei drept ajutor de război. Imediat după încheierea conflagrației, odată cu instaurarea așa numitului „regim de democrație populară“, a solicitat noilor guvernanți, posibilitatea de a-și continua turneele de concerte, în Europa. Obținerea vizei de plecare i-a fost condiționată de efectuarea unui turneu de concerte în Uniunea Sovietică; cu acel prilej i-a cunoscut îndeaproape pe Dmitri Șostakovici, pe pianistul Lev Oborin, pe violoncelistul Daniil Șafran. Tot atunci, în compania violonistului David Oistrah, a susținut partitura dublului Concert în re minor de Johann Sebastian Bach, lucrare pe care, un deceniu mai târziu, în anul 1958, marele violonist o va prezenta și la București, sub cupola Atheneului Român, în compania lui Yehudi Menuhin, a Filarmonicii bucureștene conduse de maestrul George Georgescu; eveniment petrecut cu prilejul primei ediții a Festivalului internațional „George Enescu“. Era supremul omagiu adus marelui muzician.
Manifesta în continuare o hărnicie uimitoare. Susținea cursuri de măiestrie; cele de la Siena, din Italia, au rămas memorabile; celebrul violonist Christian Ferras îl menționa cu mare recunoștință.
Deși nu a fost un adept credincios al imprimărilor discografice, în acei ani a realizat integrala Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Bach, în varianta L.P. Este o ediție ce reține sensul de înțelepciune al unui veritabil testament artistic, o ediție de natură academică înaltă, o realizare monumentală ce sintetizează experiența artistică de-o viață a unui mare artist al secolului. Ultima sa lucrare, Simfonia de cameră, a fost compusă cu un an înaintea morții. A fost realizată în primă audiție absolută la noi, cu prilejul aceluiași Festival, sub bagheta lui Constantin Silvestri și cu participarea unui eminent grup de muzicieni, a fraților Valentin și Ștefan Ghoerghiu, a violoncelistului Radu Aldulescu, a violistului George Popovici, a altor prim-soliști ai Filarmonicii. Apreciind natura cu totul specială a lucrării, revenind pe scenă, la aplauze, Silvestri s-a adresat publicului spunând: „Noi considerăm că această lucrare este una absolut genială, în consecință v-o oferim încă o dată!“ Iar succesul, aplauzele au fost covârșitoare!
Tot în acei ani a putut fi audiată pentru prima dată la noi, dar la Sala Dalles, prima Sonată pentru pian, în fa diez minor, în realizarea regretatei pianiste Martia Fotino. Sunt creații de mult intrate în marele patrimoniu al valorilor secolului trecut.
Este de menționat efortul susținut al regimului de la București de a-l readuce pe Enescu în țară; a fost continuu, a fost stăruitor, fiind motivat de nevoia de acreditare națională și internațională a noilor guvernanți. Sunt convins, s-ar fi bucurat de aceleași privilegii de care s-au bucurat și ceilalți artiști, intelectuali, acomodați cu noile realități; cum au fost Tudor Arghezi sau G. Călinescu, spre exemplu. Sunt cunoscute în acest sens demersurile întreprinse de Mihail Sadoveanu însuși, de prim-ministrul dr. Petru Groza. I-a fost oferit postul de deputat în Marea Adunare Națională, așa numitul Parlament docil al regimului, postul de președinte al Arlus – asociația de prietenie cu Rusia sovietică. Cele câteva proprietăți ale sale, ale familiei au fost rechiziționate. Un regim special a avut Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, clădire impresionantă, de patrimoniu, aflată în proprietatea Marucăi Catacuzino. În anii 1960, a fost oferită cu sens de donație Consiliului Culturii și Educației sociasliste, intituție ce exercita în epocă funcțiile ministeriale cu caracter cultural-artistic. A existat condiția ca această clădire să capete o destinație muzeală legată, evident, de personalitatea lui George Enescu, condiție îndeplinită, cum știm, abia în ultimele trei decenii, întreaga construcție suferind reparații capitale suportate în anii 1990, de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România.
În anii 1950 eram elev al Liceului Caragiale – Titu Maiorescu din București. Nu pot uita, în zilele începutului de mai ale anului 1955, pe clădirea Ateneului bucureștean fusese arborat un steag în bernă. La școală, profesoara de muzică, de ansamblu coral, doamna Constanța Lungu, ne-a vorbit de marele muzician român George Enescu. Erau, în acea epocă, la noi, primele semne privind recunoașterea valorilor enesciene.