Ion Țuculesc. Expoziția retrospectivă din 1965

Cartea de impresii“- document inedit

există situații când expresia artistică a unui creator, deși în aparență oferă imaginea unui discurs de escortă, nu este o prelucrare obedientă unei norme impuse ideologic, ci o asumare personală a unui parcurs vizual coerent. Este și cazul lui Ion Țuculescu. În acest sens, o analiză atentă a Expoziției retrospective din 1965 poate să clarifice nu doar destinul spectaculos al operei sale, dar și așteptările pe care le avea societatea după două decenii de „implementare“ intensivă a unei doctrine totalitare. Implicațiile pe care le are acest solo show organizat la trei ani după dispariția artistului sunt complexe și, într-un anume sens, au determinat o schimbare de paradigmă în traseul artelor plastice românești. Cazul merită un studiu separat pentru a-i înțelege importanța în epocă.

Ne vom limita acum doar la un singur aspect al acestei expoziții: este vorba despre Cartea de impresii, document inedit, asemenea celui prezentat în nr. 18 al revistei, pe care am reușit să o identific, relativ recent, din păcate, nu în original, ci prin intermediul unor fotografii de epocă. Toate aceste consemnări „la cald“ sunt un feed-back important al manifestării și mai ales al felului în care reacționa societatea la o propunere vizuală surprinzătoare în contextul epocii.

O primă constatare după citirea manuscrisului ar fi aceea că în pofida confidențialității în care presupun că s-au manifestat autorii, în mare parte anonimi, tot putem intui un reflex condiționat deja bine instalat la nivelul societății. Nu există păreri despre subiecte sensibile sau, poate ele au dispărut, fotografiile rămase fiind o formă de cosmetizare a arhivei. Un exemplu concludent în acest sens ar fi rândurile notate în ziua de 7 martie 1965:

Țuculescu este cel mai mare pictor contemporan ( adică vai!!! el nu mai este printre noi), încă o confirmare a virtuților acestui popor pe care nimic nu le poate înăbuși. Această expoziție este o victorie a binelui, a artei adevărate, a culturii adevărate împotriva impostorilor care l-au ținut de o parte până acum pe Țuculescu ! [s.n.] Expoziția este o confirmare a liniei P. M. R. de promovare a valorilor artistice ale poporului nostru. Numai cu sprijinul P.M.R. s-a putut realiza această expoziție.“ Cei care au avut deprinderea lecturii în perioada comunismului intuiesc ușor nuanța subversivă.

Același tip de reproș voalat împotriva celor care l-au marginalizat conține și textul asumat sub semnătura: „Student arhitectură“:

Este a nu știu câta oară când vizitez expoziția lui Țuculescu. […] E cel mai român dintre toți pictorii noștri, în pânzele sale. Acesta-i cel mai mare merit al lui. E unicul în lume a cărui naționalitate i-o poți ghici din pânzele sale. Îmi pare rău că nu a fost venerat și-n viață, dimpotrivă a fost chiar desconsiderat. Acei ce l-au ținut departe de public au făcut un sacrilegiu de neiertat. Asemenea greșeli nu se iartă, nu se uită.“ Ultimele propoziții sunt o adevărată filipică la adresa regimului

În categoria impresiilor „pozitive“, majoritatea au un caracter formal, subliniindu-i calitățile artistice, relația cu arta populară sau alăturarea sa unei galerii de personalități artistice autohtone, gen: Brâncuși, Luchian dar și Tristan Tzara, Enescu, Blaga ș.a.

Altele merită citate doar pentru faptul că ne relevă stadiul de „infectare“ a societății după două decenii de comunism: „Această expoziție este piatra fundamentală a Realismului socialist din țara noastră, în pictură. Este mesajul poporului și al conducătorilor iubiți către întreaga omenire, pentru Pace, progres și bunăstare. Este un apel la conștiința oamenilor să lupte pentru apărarea Păcii, pentru conviețuirea pașnică, în numele civilizațiilor strălucitoare care s-au putut dezvolta în condiții de pace. Dacă acest apel, care în felul său este o mare universitate la nivel cosmic și care se adresează maselor și tuturor care mai au un pic de rațiune, nu-și va atinge scopul și vizitatorul nu va trage concluzia necesară, atunci Ion Țuculescu ne oferă acest crud testament care sperăm să nu se realizeze niciodată. Nu armelor nucleare! Să veghem pentru ca pacea să fie salvată. Să-i urăm drum bun acestui porumbel al păcii de pe meleagurile românești.“ Sau asta, de o greu egalabilă stupiditate/subtilitate: „Trăiască Victoria în Alegeri a Frontului Democrației Populare! A. Nava cosmică, Pasărea Măiastră– simbol al păcii și mesager al poporului român și conducătorilor lui iubiți, a fost lansată pentru a nu știu câta oară spre universul cunoscut și necunoscut. B. Nava are o infinitate de trepte și a fost construită prin munca pașnică a poporului și a tuturora (acelora) care au muncit și luptat pentru bunăstarea, fericirea și prosperitatea științei și culturii în lumea întreagă. C. Propulsarea navei a fost posibilă cu o rachetă de tip popor condus de partide și toți oamenii progresiști din țara noastră. D. La bordul navei se află omul de știință și artă Ion Țuculescu, cetățean al Republicii Populare Române. E. Viteza de propulsie = ∞ gândul și înțelegerea.“

Interesante sunt însă opiniile negative, destul de frecvente pentru o carte de onoare. Sunt vocile celor care nu percepeau încă schimbarea de ton pe care tot Partidul o impunea, rămânând ancorați în vechiul „rețetar“ proletcultist: „Cred că în felul acesta vă bateți joc de artă, voi cei mai pociți critici, abstracționiștilor americani! Văd că stricați vopselele pe pânze și ziceți că e pictură, n-o să călcați voi în felul acesta pe urmele lui Aman și Grigorescu. Și vă mai numiți progresiști. Nu știu ce spun criticii despre acestea dar toate tablourile prezentate în incinta expoziției nu sunt decât gunoi. Așa înțelegem noi, oamenii întregi.“

Și un comentariu, mai concis, în același registru: „Trist… trist… trist! A ajuns și la noi molima decadenței în artă. Trist!“ sau: „…pe scurt, Țuculescu se reduce la desen sau așa ceva. Țuculescu acesta e un mare huligan. Și vizitatorii– o rentabilă paradă de snobi.“, semnează „Tot un snob“.

Un alt vizitator scrie: „Nu trebuie să facem din toți muritorii niște martiri ai artei, niște genii iar elogiile prietenilor și colegilor de vârsta pictorului Țuculescu pot induce în eroare publicul prezentând toate mâzgălelile inconștiente drept capodopere. […]“

Ce m-a surprins, încă de când am citit pentru prima dată acest caiet de impresii, de fapt o serie de fotografii, nu întotdeauna bine realizate și, posibil, cu file lipsă, a fost absența unui lung șir de personalități care, cu siguranță, au văzut expoziția. Probabil nu am reușit să identific o parte dintre acestea. Oricum, ceea ce am reușit să identific este dezamăgitor de puțin în raport cu așteptările și chiar cu informațiile mele, mai ales prin comparație cu numele cunoscute ale celor care i-au vizitat expoziția din 1956, pe care am prezentat-o într-un număr anterior al „României literare“. Este și o dedicație în versuri, probabil a lui Adrian Păunescu, după stil: „Inscripție/ În cartea de impresii a Expoziției retrospective a Artistului Pictor Ion Țuculescu// Vulcanicu-i suflet/ Ce arde/ În jerbe de flăcări/ Rebele,/ Aprinde-n izvor de chilimuri/ Plăpânde/ Lumini/ De troițe/ Și ochi/ De Păpuși/ Și de stele// 13 martie 1965“.

Având în vedere calitatea fotografiilor dar și grafia, am reușit totuși să descifrez semnătura doctorului Semproniu Hațeganu, a pictorilor Radu Costinescu, Ghiață Colibași, Mircea Olarian, a muzicologului Grigore Constantinescu, a regizoarei Sorana Coroamă. Dar cel mai mult m-a bucurat faptul că am găsit mărturia lui Andrei Cădere care, a văzut expoziția înainte de a emigra în Franța (1967), unde va reuși să-și impună creația în peisajul artistic internațional. Impresionat de opera confratelui său, cu al cărui destin va împărtăși multe afinități, consemna: „O creație covârșitoare. O nobilă bărbăție, o dârzenie în fața vitregiilor, exemplară. La numele lui Ion Țuculescu trebuie să-l asociem și pe cel al soției lui tot astfel cum la numele lui Vincent îl asociem pe al lui Theo.“

Cele 40 de fotografii care păstrează memoria acestui caiet de impresii sunt importante atât din perspectiva mărturiei documentare, cât și a celei sociologice. Prezenta încercare este doar o formă incipientă a unei cercetări la finalul căreia să avem o imagine mai clară a manifestării în sine, dar și a societății românești din epocă.

Trebuie subliniată, ca o concluzie, dimensiunea reverberațiilor produse de acest eveniment, aparent comun, care probează potențialul de așteptare existent în societatea românească, mai ales în zona intelectuală.

Viitoarele studii asupra creației vizuale românești vor trebui să țină seama de influența controlată, dar mai ales spontană, pe care a generat-o acest proiect. Din acest motiv, acum, când se împlinesc 110 ani de la nașterea artistului, cred că este necesară o reașezare a creației sale în peisajul artistic actual.