Operele majore ale lui Mircea Cărtărescu de până în acest moment, Orbitor, Solenoid și Melancolia, stau sub semnul metamorfozei totale.
Resursa cea mai adâncă a literaturii lui e credința că lumea se poate metamorfoza complet, că poate ieși de sub incidența condiției inițiale, că pentru oricine și pentru orice se deschide o cale transcendentă, o soluție de răscumpărare și de expunere miraculoasă. Nimic din ce există nu e definitiv condamnat la urâțenie, materie moartă și minorat. E înscrisă în codul genetic al ființelor și lucrurilor o oră a glorificării și înălțării la ceruri. Nu în viața de apoi, care-l lasă indiferent pe Mircea Cărtărescu, ci în chiar cadrele realității: dacă nu neapărat aici și acum, atunci negreșit într-un viitor oarecare, dar unul rezervat ochilor noștri. Iar resurecția vine mai ales acolo unde și mai ales atunci când nu pare să mai existe salvare. Această credință intimă pune în mișcare universul imaginar al lui Mircea Cărtărescu și-l umple de o spiritualitate ce-l singularizează nu numai în literatura română de azi, ci, încă mai evident, în literatura europeană, îngrădită de multă vreme în expresia realismului celui mai plat.
Convingerea în posibilitatea transformării totale nu-i vine din cărți, deși e mereu acolo, în marile cărți ale culturii și civilizațiilor din toate timpurile și spațiile.
Dăm peste ea în inima însăși a basmelor, fără de care acestea și-ar pierde forța de seducție. Dacă cerșetorul nu poate deveni prinț, dacă cel slab nu-l poate învinge pe cel tare, dacă cel mic nu-l poate depăși pe cel mare, dacă miile de prefaceri miraculoase n-ar fi posibile, ce rost ar mai avea basmele?
O recunoaștem apoi în marile mituri ale împlinirii, ascensiunii și mântuirii.
E însăși substanța Bibliei, ce promite salvarea – pentru poporul ales și pentru umanitatea întreagă.
O vedem, de asemenea, în visul alchimic al transformării plumbului în aur, care semnifică întâi de toate un proces de autotransformare interioară, fiindcă plumbul e simbol al naturii umane neprelucrate.
Toate religiile și toate gnozele fac din dogma transfigurării și, mai ales, din dogma transfigurării de sine însăși rațiunea lor de a fi.
Iar dacă e să rămânem în afara miraculosului și a sacrului, capacitatea noastră de autodepășire prin cele câteva instrumente de care dispunem, cu valoare cvasi-magică – voința, autoinstruirea, ambiția, norocul –, traduce la rândul ei credința în existența unui mecanism ascuns prin care destinul individual poate fi remodelat.
Tentația metamorfozei e, într-un cuvânt, un tropism fundamental al sufletului uman și un combustibil inepuizabil pentru trecerea în spiritual.
În literatura lui Mircea Cărtărescu transfigurarea e însăși substanța visului său intim, strat fertil de unde se ridică nenumăratele variante ale măririi ce populează proza sa. Și e în același timp resursă de plăcere mereu reînnoită. În mod evident, visul metamorfozei totale i-a însemnat copilăria, în afara oricăror conotații livrești, așa cum se vede în atâtea scene onirice de călătorie inițiatică din miile de pagini pe care le-a scris. Fantasmele înălțării și metamorfozei l-au bântuit la toate vârstele, de vreme ce, într-o mulțime de variante, le regăsim în tot ce a publicat. Literatura, întâi de toate, este înțeleasă ca o formă de salvare majoră, expresie a transformării de sine, a scrierii și rescrierii de sine, instrument de recompunere a destinului și de magnificare. Bucureștiul e, pentru el, mai mult decât pare, oraș al damnării, mizeriei, umilinței și nimicniciei. Ca un corolar direct al tuturor decăderilor, el se transformă, urmând logica transfigurării, în loc al apoteozei, al revanșei ultime și definitive, personale și colective.
Literatura sa majoră n-ar fi fost continuu însuflețită de obsesia metamorfozei totale, într-un mod atât de copleșitor și pe spații atât de ample, dacă resortul intim ce o generează în plan personal n-ar opera cu o forță irepresibilă pe toate palierele imaginarului. Metamorfoza totală încifrează un fel de figură originară, o figură a figurilor imaginarului său și a literaturii sale. În perimetrul acestei fantasme, salvarea de sine rămâne oricând la îndemână, sursă inepuizabilă de autocompensare, de consolare și de plăcere intensă. Trebuie spus și mereu subliniat, înainte de a fi temă general-umană, temă culturală sau temă religioasă, preluată prin lectură, metamorfoza totală este chiar „tema” lui Mircea Cărtărescu, profund personală, cu care sufletul, mintea și mâna care scriu se identifică mai mult decât cu oricare alta. Paginile inspirate de procesul metamorfozei totale se animă instantaneu, de fiecare dată, de o energie imagistică și lingvistică incomparabilă, cvasi-sacră, semn că scriitura înaintează pe un filon de maximă investiție personală.
Deschidem Orbitor-ul chiar la prima pagină a primului volum. Etalate sunt acolo, în întreaga lor dezolare: imaginea Bucureștiului, așa cum se vede de la etajul șase al unui bloc de pe Ștefan cel Mare; alături, „mobilierul sărac al încăperii, un dormitor cu lemn gălbui, o toaletă cu oglindă, câteva plante, aloe și asparagus, în ghivece de argilă, așezate pe masă”; în fine, pe aceeași primă pagină, și în aceeași oglindă a geamului, figura celui ce scrie, descrie și vorbește, mașinăria ce produce în proporții copleșitoare povești și priveliști: „îmi vedeam în geamul galben, sub floarea triplă a fantomei lustrei, fața subțire ca o lamă și ochii cu cearcăne violete sub ei. Câteva fire de mustață făceau și mai evidentă asimetria gurii, care era de fapt asimetria întregii mele fețe.”
Dacă recitești începutul romanului după ce ai parcurs ultima lui pagină, înțelegi imediat de ce trebuie să intrăm anume pe aici în ambianța Orbitor-ului, prin acest decor fără speranță locuit de un tânăr condamnat la solitudine, de parcă ni s-ar spune: iată-mă pe mine și iată realitatea lumii mele, pe noi nimic nu ne poate schimba, nimic în mod rațional. Realitatea aceasta subzistă ca atare până spre sfârșit, la ea se revine mereu și mereu – nu doar în marele roman, ci și în celelalte scrieri, la fel de pregnant, din același unghi ca și din multe altele, echivalente, în sute de reconfigurări, toate însă în aceeași notă dezolantă. Această realitate e, dacă ar fi să o numim așa, teza. De la ea plecăm și cu ea rămânem multă vreme, ca în fața unui obstacol definitiv, dincolo de care nu se arată un orizont.
Parcurgem câteva mii de pagini, de-a lungul cărora se multiplică semnele minunilor și se aude cuvântul lui Herman, ca un alt profet ce anunță iminența Paradisului, pe care romanul îl descrie tot mai pregnant și pentru a cărui contemplare pregătește ochiul interior, al naratorului și al nostru, deopotrivă, în deplină antiteză cu teza realității. Traversăm totodată infernul lumii de ieri, unul și același cu infernul comunismului, nicidecum altul, ne pierdem prin labirintul lui fără ieșire, ne tăvălim în toate mizeriile ce umplu solul și subsolurile Capitalei. Și ajungem astfel, urmând cele două căi paralele, cea de jos, a realității, și cea de sus, a visului și fantasmei, spre finalul teribilei epopei, când se deschid pentru toți și pentru toate, porțile cerurilor, deodată pentru narator, pentru România și pentru scrierea însăși, adevărată arcă literară ce îmbarcă pe puntea ei întreaga umanitate. E, pentru toată lumea, ora istorică, ora transformării universale, când se angajează desprinderea de existența terestră și începe ascensiunea într-o nouă dimensiune.
Formidabilă invenție literară și, de fapt, act de curaj literar, cât se poate de riscant dacă resursele n-ar fi la înălțimea îndrăznelii, să pui un punct final, unul singur, deopotrivă pentru scrierea ta, ce nu părea a-și mai găsi o încheiere în curgerea ei indefinită; pentru tine ca narator, rătăcind la nesfârșit prin labirinturile realității și ale visului; precum și pentru destinul general al unei lumii bezmetice, înfometate, animalizate, Bucureștiul adâncit în mizerie, condamnat la condiția lui pentru vecie. Ca-ntr-o nouă Divină Comedie, umanitatea descrisă de Mircea Cărtărescu în Orbitor este aspirată vertical, aici însă cu buni și răi, prin cupola uriașă, prăbușită, a Casei Poporului, într-o scenă de copleșitoare viziune literară, de extracție cu adevărat dantescă. Sufletul umanității damnate se eliberează de sine sub forma unui șuvoi gigantic de fluturi, locuitorii Capitalei, ce urcă spre cer, metamorfoză totală, miraculoasă, mântuitoare. Contează aici nu doar transformarea, spiritualizarea, ci în egală măsură spectacolul ei, pe care o resimțim ca pe o formă de revanșă emoțională și spirituală sub ochii unei asistențe universale excluse de la înălțarea comunității martirizate.
„Și deodată, într-o clipită de ochi, fură cu toții schimbați. Dispărură brusc din hainele lor grele și unsuroase de iarnă, ce se prăbușiră mormane la pământ, paltoane și fulare și căciuli rusești și broboade, ca să se ivească din nou, perfecți și minunați, goi și iradiind de bucurie, toți în vârstă de treizeci de ani, renăscuți din apă și duh sfânt.” (…)
„Prin marea spărtură de deasupra se zărește universala-nserare.
Fluturii, cei mai mulți cu trupurile mai mari de un stat de om, cu aripi de metri întregi, se împing, în zborul lor haotic, tot mai sus, încât, înainte ca eu să fi ajuns la jumătatea distanței până în centru, s-au mai zărit doar niște pâlpâiri ale aerului, ca o spumă ce se ridică tot mai sus într-un vas de cristal, lăsând lichidul de pe fund limpede și strălucitor. În cele din urmă valurile de lepidoptere s-au scurs prin spărtura din apexul bolții, umplând înserarea. S-au topit, peste ruinele fostului oraș, în purpura tandră a asfințitului.”
Povestea naratorului, de la prima la ultima pagină a Orbitor-ului, urmează o sugestie literară aruncată în aceleași rânduri care deschid romanul. Le recitim derulând încă puțin din acest incipit esențial:
„Câteva fire de mustață făceau și mai evidentă asimetria gurii, care era de fapt asimetria întregii mele fețe. Dacă unei fotografii de-a mea i-ai acoperi jumătatea stângă a feței, ai avea imaginea unui tânăr deschis și voluntar, cu trăsături aproape frumoase. Cealaltă jumătate, însă, surprindea și înspăimânta : ochiul era aici mort și gura tragică, și lipsa de speranță se întindea pe întreaga piele a obrazului ca o eczemă.”
Primul volum din Orbitor a fost publicat în 1996, cel de-al treilea în 2007. Putem presupune că scrierea sutelor de pagini s-a întins pe durata a cincisprezece ani. Multe ar fi trebuit să se schimbe în modul de organizare a materialului și chiar în maniera de scriere a cărții, dacă n-ar fi existat logica interioară să asigure coeziunea uimitoare a ansamblului, din care dezvăluim aici doar o parte. (Recitind întregul roman, înțelegi în ce măsură uriașa construcție a fost condiționată de ceea ce aș numi complexul transformării. Este una din surprizele de proporții pe care ți le rezervă romanul. Îmi spun totodată, contradictoriu, că spiritul atât de penetrant al lui Mircea Cărtărescu se cunoaște pe sine și înțelege resorturile propriei literaturi mai bine decât ar putea s-o facă admiratorii și criticii lui, ceea ce nu înseamnă că acest mecanism interior, odată înțeles, și-ar pierde ceva din forța de acțiune.)
Embrionul aruncat, ca din întâmplare, pe cea dintâi pagină a romanului dirijează povestea până la ultima filă. Nu putem pierde din vedere că volumele ce alcătuiesc Orbitor au fost publicate, ca definitive, pe măsură ce au fost scrise. Din acest motiv, rescrierea paginilor anterioare sub influența celor posterioare devine imposibilă. Condiționarea aceasta face credibilă ideea că romanul a fost transcris sub dicteu.
Sunt câteva detalii semnificative în descrierea feței asimetrice și frumos-urâte, mai degrabă urâte, a naratorului. E mai întâi ciudățenia asimetriei fundamentale. Din ea răsare laitmotivul fotografiei rupte în două din poșeta mamei, unde copilul apare în brațele mamei, fotografie ce bântuie diverse episoade risipite în cele trei volume ale romanului. Misterul ei se lămurește doar la finalul finalului. Există în lumea largă jumătatea pierdută a fotografiei; acolo tatăl ține la piept alt copil, fratele geamăn, despre care nimeni în familie nu scoate o vorbă, frate dispărut nu se știe unde.
E apoi urâțenia de pe chipul naratorului, atât de bizar dizarmonic. Pentru asta, nu mai e nimic de făcut, fiindcă, nu-i așa, de unde ar mai putea să vină vreo reparație fizică? Este nevoie de scrierea completă a cărții pentru ca asimetria să fie rezolvată și metamorfoza înfățișării să se producă, precum în basme. Există undeva, departe, rătăcind între continente, ca-n fotografia ruptă din copilărie, altă față asimetrică, pierdută din raza privirii vreme de 33 de ani, cea a fratelui geamăn. Dacă-i punem pe cei doi frați împreună, cum am pune împreună cele două jumătăți ale fotografiei, dacă restaurăm întregul, se deschid chakrele ființei desfigurate prin separare și se obține chipul frumuseții depline, ca-ntr-un miracol ce vine din nimic, capabil să opereze o metamorfoză uluitoare, completă. Frumusețea e, iată, pretutindeni posibilă în lumea aceasta, chiar atunci când pentru ea nu pare să existe nici o speranță.
Prin metamorfoză completă se accede la întreg, aceasta e convingerea profundă ce se exprimă aici. Magia nu operează niciodată la întâmplare sau în direcții greșite. Odată puse în mișcare, legile transformării conduc ineluctabil la recuperarea părții lipsă. Realitatea e o față căreia îi lipsește dublul. Nu există urât absolut și nici condamnare absolută în literatura magică a lui Mircea Cărtărescu, ci doar asimetrie nerezolvată încă. Iar instrumentul magic al metamorfozei este oglinda, creatoarea de simetrii.
Am decupat astfel doar una dintre metamorfozele ce populează opera sa. Ele sunt însă nenumărate. Să ne amintim de altele, din cele mai dense și mai enigmatice, întinse pe câteva zeci de pagini ce închid primul volum din Orbitor, sau metamorfozele ce populează universul Solenoid-ului sau cele dizolvate în masa întreagă a Melancoliei.
Impresionantă e mai cu seamă ridicarea la ceruri a Bucureștilor, ce încheie Solenoid, amintind de finalul din Orbitor, dar și de visul povestitorului, „care a rămas cel mai frumos din întreaga mea viață”, din Craii de Curtea-Veche: „se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele” etc.
După ezitări, datorită lungimii citatului, reproduc totuși aici un fragment din scena ascensiunii marelui oraș al deznădejdii. Această pagină, electrizantă prin viziune și poezie, e mai mult decât un argument pentru o demonstrație cât probă pentru copleșitoarea emoție ce se degajă din spectacolul compensației extatice. E vorba într-adevăr de o compensație aici, pentru toate injustițiile de pe fața pământului, iar ea se acordă oricui a avut de îndurat suferința propriei condiții.
„Căci Bucureștiul, lumea mea, atârna acum în văzduh, deasupra gropii de infern pe care-o ascunsese întotdeauna, ca o coajă pe o rană purulentă, și pe care-acum, printr-o dezrădăcinare supremă, o scosese în sfârșit la iveală. Părea un platou gigantic încărcat cu edificii fragile, decrepite, cu mii de ferestre lucind în soarele de deasupra. Ca niște pocaluri de cristal și aramă luceau în soare cupolele, turlele și clopotnițele orașului. (…)
Dar ceea ce-i dădea acum înfățișarea unei meduze plutind solemn între ape nu erau cofrajele și cablurile, nici rădăcinile marilor arbori, atârnând acum în gol, ci un fantastic sistem de tuburi flexibile, ca niște vene și artere cenușii, care din cauza depărtării păreau filamente unduind leneș la kilometri dedesubt, unele atârnând liber, dar cele mai multe unindu-se ca să pătrundă-ntr-un colosal tub central ce cobora până aproape de suprafața pământului. «Aorta durerii», mi-am spus când am văzut-o prima dată, «canalul colector al suferinței umane». Fiecare filament sorbise durerea locuitorilor urbei, răstigniți pe scaune dentare și paturi de spital și mese de tortură, înnebunind de nefericire în garsoniere confort patru, scuipându-și plămânii în țesătorii și-n fabrici de ebonită, bătuți în școli, bătuți la miliție, bătuți de soartă, stând la cozi nesfârșite la butelii și-n fața alimentarelor, orbi, amorțiți, fără rost în lume, fără casă și fără destin. Sorbiseră durerea femeilor ce avortau ilegal, a cerșetorilor îngenuncheați în crivăț, a bețivilor din boschete și cavouri, a copiilor înfometați, a poeților cu viață distrusă.”
Metamorfoza completă e integral încifrată în biologia fluturelui, al cărui mister profund locuiește constant imaginarul lui Mircea Cărtărescu. Revin și revin, de zeci de ori, prefacerile succesive, din ou în larvă, din larvă în crisalidă și din crisalidă în fluture, aceeași insectă în toate stadiile ei, dar atât de diferită de la o formă la alta, încât par să descrie de fiecare dată altceva. Lepidopterul, condamnat la urâțenie ca larvă, sublim ca fluture, e garanția biologică, înscrisă în legea naturii, că schimbarea la față nu e o excepție oarecare, ci un dat. Nu fluturele ca atare e fascinant pentru Mircea Cărtărescu, în eventualul său simbolism rezumat în tratatele de simbolistică, și nici frumusețea lui decorativă, ci miracolul ce se reproduce mereu și mereu în trecerea de la un stadiu la altul: transformarea și mai cu seamă promisiunea ecloziunii finale ascunsă în principiul care-i guvernează existența, principiu niciodată dezmințit.
Iar dacă lepidopterul ca larvă, ca existență dizgrațiată, nu e un dat imuabil, atunci nici realitatea însăși nu e – în integralitatea manifestărilor ei. Când vorbind despre lumea lui, despre Bucureștiul lui, „cel mai trist oraș din lume”, despre camera lui sărăcăcioasă de pe Ștefan cel Mare, despre imobile în ruină, cât vezi cu ochii („nimic, nimic pe lumea asta sau în pulberea de lumi locuite din depărtare nu e mai singur ca o casă-n ruine”), despre solitudinea și eșecul ce par irevocabil atașate de ființa celui ce-și spune eu în vastul edificiu al romanului, Mircea Cărtărescu o face fără dramă, ba chiar cu o liniște greu explicabilă, dacă nu cumva chiar cu o secretă plăcere, aglomerând semnele dizgrațierii și ale mizeriei.
Recitind paginile despre comunism, despre cozile interminabile, despre lipsuri, frici, turnătorii, Miliție și Securitate, urâțenie devastatoare, ești uimit să dai de semnele bunei dispoziții. Se transcriu bancuri, se spun vorbe de duh, se vorbește colorat, nervii oamenilor de pe stradă, ai mamei în bucătăria ei mizeră au și ceva stenic, securistul, vai de mama lui, e supus și el unor misiuni domestice greu de îndeplinit. Și mai ales povestea însăși, mai ales ea, pare să se însenineze deodată, e alertă, ironică, înveselită parcă de spectacolul decăderii generale. E ceva lejer în aceste pagini numeroase, ce însumate se numără cu sutele. Or, nimic nu poate explica această dilatare pe orizontală a mizeriei, fără grabă și fără dezgust, nimic nu poate explica de-dramatizarea mizeriei în afara faptului că expunerea decăderii pregătește în secret momentul metamorfozei, îl anunță prin mărcile insidioase ale veseliei și-l potențează prin contrast. Stadiul larvar ale existenței în comunism pregătește la un moment dat ecloziunea magnifică a fluturelui, eliberarea subită din cocon și ridicarea la ceruri. Iar acest scenariu modifică sensul a tot ce trece prin stadiul decăderii.
Obligativitatea stadiului larvar e încă mai vizibilă în Solenoid. Mecanismele ridicării la cer cu ajutorul giganticului solenoid stau ascunse în adâncuri. Accesul la ele se face prin periferii sordide și prin tuneluri pline cu dejecții. Ar fi, cred, o greșeală să se repereze aici o tendință psihanalizabilă. Înțeleg mai degrabă prelungirea și multiplicarea acestor submersiuni în abject, derularea lor cu încetinitorul, așa cum face orice mare prozator, ca parte necesară din logica metamorfozei totale, ce impune dezvoltarea pe orizontală a stadiului larvar, până la limitele extreme ale spațiului narativ și imaginar.
Există ceva înșelător când vorbim despre vis în proza lui Cărtărescu, din simplul motiv că proza lui nu permite întotdeauna separarea realității de vis. Nu se poate ieși din vis și reintra în realitate ca și cum visul ar fi o zonă aparte, cu existență delimitată și independentă. Ridicarea Bucureștiului la cer, la care revin ca la una din cele mai copleșitoare scene din întreaga noastră literatură, nu e o fantasmă și nu e tratată ca o fantasmă, ci e parte – esențială – din povestea realității, din ceea ce e prezentat ca „real” în Solenoid. Visul e calea spre metamorfoza totală, moment al ecloziunii, când realul intră în procesul ineluctabil al transformării. Visul e calea spre sinteză. Tot ce s-a derulat până atunci, într-o uriașă aglomerare pe orizontală, are sens doar dacă povestea conduce la metamorfoză, ascensiune și transfigurare. Ascensiunea nu e desprindere de real și nici anulare a realității precedente, ci recuperare a întregului, moment de sinteză și cifru totalizant. De aici și formidabila forță spirituală ce animă universul lui Mircea Cărtărescu. Mișcarea pe verticală pe care se înscrie „realitatea”, ca un climax obligatoriu, e pregătită de întreaga logică a povestirii, cu toate datele verosimilului, la modul simili-științific, sprijinită pe teorii din fizică, din biologie, din medicină. Mesajul prozei sale majore acesta e, în esență: metamorfoza totală operează direct asupra realului, altfel n-ar avea nici un sens, altfel magia ar fi simplă iluzie.
Expresie totalizantă, metamorfoză și transfigurare e chiar literatura ce își propune să totalizeze, să metamorfozeze și să transfigureze. Ar fi o eroare să generalizăm și să diluăm în considerații școlare acest mesaj simplu din romanele lui Mircea Cărtărescu. Nu literatura ca atare operează metamorfoza completă. Nu ea spiritualizează în mod automat. Și iarăși nu, literatura n-are necesarmente vocație totalizantă. Ea le obține, eventual, doar dacă vrea cu orice preț să le obțină. Mai mult, romanele sale majore au în vedere mize majore. (Să vrei să dai o imagine totalizantă a timpului tău, să vrei să schimbi chipul lumii, iar lumea să te creadă, să spiritualizezi materia fără să-i pierzi corporalitatea, deci percepția și emoția, acestea toate sunt mize majore.) Însă ce-și propune literatura lui Mircea Cărtărescu nu e doar efect estetic rezultat din exercițiul talentului, nici chiar, dacă vreți, al unui talent literar ieșit din comun. Literatura ca Tot, metamorfozele și transfigurările nu însoțesc literatura lui ca atribute derivate sau ca teme printre alte teme, ci formează însăși substanța literaturii lui. Romanele acestea nu sunt despre Tot, despre metamorfoze și despre transfigurări. De la început la sfârșit, ele sunt întregul, metamorfoza și transfigurarea. Aceasta e esența poveștii ce ni se spune. Povestea și metamorfoza se confundă. Ultima pagină a scrierilor livrează și ultima pagină a metamorfozei-în-act, ultima pagină a transfigurării și forma completă a întregului. Citind, asistăm la cum operează schimbarea la față. Nu există altă metamorfoză în opera lui Mircea Cărtărescu decât aceasta ce se derulează sub ochii noștri prin puterea scrierii, de la A la Z, și nu prin descrierea unei întâmplări exterioare. Suntem antrenați de ea și o luăm cu noi, ca „temă” a noastră. Devenim prin lectură un lepidopter în desfășurarea lui biologică.
„Și totuși ce minune c-am existat! Cum ar fi fost să nu mă fi născut niciodată? Sau să fi fost un vierme pe fundul oceanului, un virus într-o celulă infestată? Cum ar fi fost să nu-ți fi spus ție, care citești acum rândurile astea: am trăit. Mai trăiesc încă. Sunt lângă tine, sunt în tine, sunt în mintea și-n inima ta.”
Închidem marile lui cărți cu un sentiment de fericire și eliberare: miracolul transformării totale a fost și rămâne posibil, aici și acum și pentru totdeauna.