Ca o mască antivirus. Caisul înflorit…

Pe la sfârșitul anului 2019, parcă era de presupus că ar urma o perioadă ceva mai liniștită în lume. Apoi, cam peste o lună după revelion, Maria Șarapova anunță că își încheie cariera și, cel puțin pe terenurile de tenis, intensitatea sonoră, gălăgia, nivelul decibelilor se reapropiase de normal.

Șarapova își anunță ea încheierea carierei, însă imediat se pomeni în carantină. Cu tot cu terenurile de tenis și cu foștii spectatori. Deoarece, ca din senin, erupse o veste trăsnet – coronavirusul!

Cică, zămislit în China. De ne-am pomenit din Guvid-18 în Covid-19, versus Covid-20! Din cauza lui/lor a scăzut drastic prețul la petrol, exportul, importul, numărul like-urilor (dar, din păcate, nu și al lichelelor) pe Facebook. Astăzi, oriunde în lume, la orice masă de tratative e prezent și unul încruntat, neînduplecat, același, pretutindeni – Coronavirusul….

Cu toate astea, unii dintre noi își permit să mai și glumească pe contul virusului. E drept, nu corona, ci computeristic. Cică, de când cu digitalul, nu mai există manuscrise care, la necesitate, ar putea fi arse, de unde și nedesăvârșire ce reușește să se strecoare printre degetele literaturii. Uneori, noroc de vreun virus care îi scapă lui Kasperski!

Pe de altă parte, pe zi ce trece, situația nu mai e de glumă. De când cu coronavirusul, a scăzut până aproape de zero numărul celor ce mor de râs. În schimb, o fi crescut sensibil numărul celor ce mor de râsu`-plânsu`…

Și totuși, cu ceva optimism ni se spune: azi, pentru a vă spăla frumos, meticulos și sănătos pe mâini acasă, spălați cât mai repede putina din stradă! Izolați-vă! …Chiar dacă de acolo, de pe orbită, cosmonauții nu mai vor să coboare pe Pământ. La ce ar schimba o izolare cu o alta?…

Însă pe la hotare, prin vămi lumea se întoarce pe la casele cui o are. În patria istorică sau, poate, în patria isterică… Și nu este exclus că a venit timpul celui mai obiectiv recensământ: mai toată lumea e acasă. Azi, când păstrarea distanței (sociale) fizice sporește restanțele demografice…

Acum vreo două luni, cea mai gravă problemă a omenirii părea a fi cea cu Sodoma virușilor de calculator și cu Gomora telefoniei celulare. Astăzi, însă, pe lângă noutățile optimiste despre coronavirus, filmele horror sunt floare la ureche. Dar oricum o dai, tot trebuie să o dai cumva.

Iar unul alde noi – cum o dă, altfel spus – cum face față situației?… Încearcă să-și organizeze emoțiile și observațiile, achizițiile și pierderile sufletești, cuvintele și tăcerile. Pentru situații și complicații speciale, chiar dramatice, e nevoie să-ți poți crea o stare de spirit pe potrivă. În ce mă privește, conform preocupărilor mele de bază… non-stop, înainte de toate (re)pornesc de la ideea că limba română e Mare, Viguroasă, încât, inclusiv pe timp de coronavirus, e greu să o ții după dinți. Tocmai aceasta mă și ajută să-mi creez dispoziția adecvată, dar mai ales… operativă, poate chiar creativă, din ce răzbat(e) din exterior, din lume către mine, și din ce pot trimite eu în exterior, în lume. Ce răzbate dinspre… coronavirus spre contravirus. Unii, mergând pe linia mitologică, zic și: Charonavirus (de Styx), alții au parafrazat titlul celebrului poem al lui Baudelaire în: Charogneavirus sau, spaniolește: Coridavirus… Situația e analizată și comentată cap-coadă, ba chiar și sferic, uneori poetic, încât, în neogoita navetă a sensurilor, dai, surprinzător, de un palindrom perfect: evil – live (= rău – viață). Asta în linia presupunerii că, acum mai mult timp, periculosul Covid atacase conștiința, spiritul lumii. Astăzi atacă și trupul, și biologia ei…

Și totuși, în astfel de situație acut-preocupantă, lumea, chiar și speriată, încearcă să-și mențină combativă starea de spirit, care ar ajuta-o să iasă din nenorocire. Iar o stare de spirit combativă fără umor este de imaginat, astfel că deja se spune că, astăzi, amenințarea „Scuip eu pe tine!” este echivalată… asasinatului! Astăzi, Iuda ar fi murit din cauza propriului sărut. Drept consecință, lumea și-a substituit miliardele de săruturi firești, naturale, gură la gură, cu bezele, ca niște invizibile hieroglife aeriene. Unii (inclusiv îndrăgostiții optimiști) sărutându-se până și prin măști. Da, în acest prezent aproape… absent, când cel mai popular cadou la ziua de naștere e masca. Astăzi, nu mai e suficient ca pruncii să se nască în cămașă, fiind nevoie să apară pe lume cu mască gata plasată pe guriță și năsuc. Astăzi, până și incurabilii gură-cască poartă mască. E drept că, după cum o poartă, unii dintre ei par a încerca mai mult teama să nu li se molipsească bărbia, simplă sau dublă…

(Chiar în acest moment, prin geam văd un graffiti pe betonul blocului de vizavi: „Nu încercați să le smulgeți unora măștile! S-ar putea ca ele să fie botnițe!”)

În plină pandemie, partidele politice, la vârful lor (cam… tunchit, nu?), discută tărăgănat, dacă are sau nu rost să înceapă a împărți potențialilor alegători măști, mănuși și antiseptice acum, când nu e perioadă electorală. Iar noi, impacientați, speriați-foc, ne întrebăm: „Lume, lume, pe când, totuși, descoronarea coronavirusului?” Moment crucial, supra-istoric, la care ar trebui să fie prezente toate capetele încoronate, ce mai sunt pe tron sau detronate; toți șefii de state… Dacă, între timp, Doamne ferește, virusat, nu s-ar fi isprăvi (și) cineva dintre ei. (Exemplul prințului Charles: până să ajungă la coroană și tron, unii trec prin corona-virus, trona-virus… Este important că prințul a învins!)

În ce ne privește pe noi, românii, avem și o problemă, poate că ușor colaterală, dar națională totuși. Azi, „Hai să dăm mână cu mână…”? Ne-e! „Hora Unirii” se poate juca doar prin atingerea coatelor.

Claustrați, izolați, carantinați, mai deschidem și televizorul… înfricoșător, pentru a constata mutațiile periculoase ce au loc în pandemie: politologii de ieri au devenit… virusologi! La fel de competenți, ca politologii care au fost. Noroc că, din vreme în vreme, TV-ul mai dă și câte un film bun. Din tinerețile noastre, când, să zicem, ne emoționase filmul lituanianului Žalakevičius „Nimeni nu voia să moară”. Azi, fără să mergem la film, situația e cam aceeași. Sau filmul „Only Lovers Left Alive”? Probabil, și în prezent vor supraviețui tot doar îndrăgostiții… Chiar dacă atunci, demult-demult, în românește titlul fusese dat maxim de dramatic: „Îndrăgostiții mor ultimii”. Încât mulți din noi nu mai visează la viitorul luminos, ci, speriați, își doresc… trecutul, așa cum a fost el, cu bune și cu rele; rele care, azi, se par că și ele erau bune.

Dar să revin la preocupările mele de bază… non-stop, adică jurnaliere, scriitoricești, în virtutea cărora gândesc și analizez în minte ce aud, ce aflu. Cică, în conformitate cu legea compensației a crescut – să vedeți! – numărul cititorilor. Pe bune, conform (biblio)statisticilor demne de încredere. În Franța și Italia, epidemia a generat reeditări și vânzări spectaculoase ale romanului lui Albert Camus. Pentru că acest coronavirus mai curând pare a fi coronaCiumă, pe timpul căruia guvernul trebuie să ia unele măsuri, iar poporul să le suporte pe viață și pe moarte pe toate celelalte.

Noroc că românul are simțul umorului. Și își mai ține firea, nu? Cică, scumpele noastre conaționale sunt cam derutate, unele chiar înspăimântate de izolare și… mâncare! De sub paturi, din debarale apar la vedere cântare! Încât femeilor le vine tot mai greu să lupte pe trei fronturi: ale oglinzilor, cântarelor și croitorilor. Însă fără astfel de lupte doamnele și domnișoarele parcă nu ar avea… haz. Și chiar au. Un haz… periculos! Pandemia părând a veni de la numele pandei, animal ce mănâncă 12 ore din 24, ca omul, acum, în pandemie de coronavirus. Și tot de hazul… periculos ține observația unui răutăcios ritos: dacă timp de o lună nu se redeschid frizeriile, 90 la sută din blonde dispar!

…În fine, ar fi să precizez că astea le-am scris într-o urbe transpruteană timorată, cvasipustie, dezorientată, în miez de primăvară, când coroanele caișilor înfloriți par a fi măști antivirus… Cine știe: poate ajută…