Ion Pillat mărturisește, în prefața volumului Poeme într-un vers, că ideea acestei forme poetice noi i-ar fi venit atunci când, pregătindu-se pentru o conferință și recitind poeme de Victor Hugo, a fost „izbit“ de faptul că unele versuri „se izolau de la sine“, dând ca exemplu Une émeraude où semble errer toute la mer…, pe care l-a tradus prin Smarand în care parcă se rătăcește marea.
Odată încolțită ideea, o primă serie de poeme într-un vers originale (90 la număr) a fost scrisă la București în noiembrie-decembrie 1935, fiind publicată apoi în grupaje de câte optsprezece piese în: „Gândirea“ (ianuarie și februarie 1936), „Revista Fundațiilor Regale“ (februarie 1936), „Luceafărul“ (Timișoara, martie 1936) și din nou în „Gândirea“ (septembrie 1936), reunite în volumul care a văzut lumina tiparului în același an. Această primă etapă de elaborare ne interesează în cele ce urmează, limitându-ne la a aminti doar că a urmat și o a doua serie mai restrânsă (27 la număr), scrisă la Balcic, în primăvara lui 1936 și dată spre publicare revistei „Țara Șipenițului“, unde a apărut în numărul din ianuarie-aprilie 1937.1
Deși, în materie de poezie, lămuririle i se păreau a fi inutile, de data aceasta fiind vorba de un gen cu totul nou, cântărețul Floricăi simte nevoia unor precizări prealabile care să pregătească cititorul în vederea unei lecturi adecvate. Astfel, el caută în primul rând să delimiteze noua formă propusă de celelalte existente anterior, care, prin concizie, ar putea părea asemănătoare: epigrama greacă ori latină, rubaiatul persan sau haikuul japonez. „Câte trele – precizează poetul nostru – corespund unui sentiment de concentrare lirică și cel mai descriptiv e și cel mai extrem oriental. Poemul într-un vers duce această concentrare la limită. El se prezintă față de un poem obișnuit ca o picătură de parfum față de un coș plin de flori. E o esență capabilă de nesfârșite diluări. Dintr-un singur vers, un vers în care ca sugestie intră și titlul (subl. ns. C.B.), se pot dezvolta poeme întregi după puterea de realizare a fiecăruia.“
Pornind, așadar, de la versurile născute, nu făcute, pe care el le denumește „străfulgerări adânci ale conștiinței“, iar Paul Valéry „versuri dăruite“, Ion Pillat își definește originalul său poem esențializat ca fiind „acela în care un singur vers e scris, cel dătător de mișcare, iar celelalte rămân sugerate până la sfârșitul poemului“, alegând ca măsură de vers „cel de 14 silabe ca fiindu-mi întotdeauna mai la îndemână; căci un vers, și îndeosebi când e izolat, ar trebui să aibă maximum de simplitate și de rezonanță sufletească“. Apelând la „o mai susținută și intimă colaborare“ a cititorului, realizabilă prin lectura repetată și domoală a versurilor, precum și printr-un „efort de imaginație și fantezie creatoare“, modernul tradiționalist își lansează jocul poetic cu bucuria creatorului, dar și cu circumspecția înțeleptului. Obișnuit de-a lungul carierei atât cu laude, cât și cu repudieri, de asemenea conștient de inerția și de rezistența la nou a gustului public și chiar critic de la noi, poetul va aștepta răbdător ecourile din presă și va aduna conștiincios și echidistant cronicile despre volum intitulându-și micul dosar „Pentru și Contra Poemului într-un vers (Spicuiri din critica epocei)“2.
G. Călinescu semnează și el o recenzie amplă a volumului de Poeme într-un vers, teoretizând chiar noua formă propusă de Ion Pillat, în „Adevărul literar și artistic“, din 12 aprilie 1936. În numărul din 24 mai, el revine asupra subiectului cu o notă echivocă, ce semnalează versuri asemănătoare în alt spațiu literar, deloc străin poetului român: „În numărul pe mai din «La Nouvelle Revue Française», un poet Emm. Lochac publică o serie de Monostiches, care sunt foarte asemănătoare cu poemele recente într-un vers ale dlui Pillat. Evident, dl Pillat a descoperit însuși acel mod și nu poate fi vorba de imitație după modele ulterioare. Sunt în lumea literelor idei care plutesc în aer (și mă întreb dacă dl Lochac e la întâia publicație de acest fel sau dacă n-a avut la rându-i un model), de aceea supun istoricilor literari ai lucrurilor mai recente această problemă“.
Într-adevăr, în numărul3 din mai 1936, Emmanuel Lochac publica douăzeci și două de astfel de Monostiches, iar Ion Pillat, cititor împătimit de reviste literare, surprins atât de coincidența de idei, titulatură și an de apariție, cât și de insinuarea din nota criticului român, trimite o scrisoare lămuritoare, adresată lui G. Călinescu, publicată de „Adevărul literar și artistic“ în numărul din 31 mai 1936:
„Stimate Domnule Călinescu,
Mulțumindu-ți pentru interesul pe care l-ai arătat ultimului meu volum de versuri Poeme într-un vers și pentru subtila și documentata discuție a problemei poetice pe care acest volum îl pune, țin de datoria mea să răspund notiței publicate, sub semnătura d-tale, la sfârșitul «Cronicei literare» din «Adevărul literar» de duminică, 24 mai 1936. Îmi permit să reproduc notița. […] Mărturisesc că am fost cam surprins citind-o, deoarece s-ar părea că reiese dintr-însa că aș fi fost inspirat de Monostiches ale lui Lochac sau de un eventual model mai vechi, căci «sunt în lumea literelor idei care plutesc în aer». Nu eu voi tăgădui acest lucru, dar ceea ce pot afirma cu toată tăria e că n-am cunoscut până azi, când am cumpărat «La Nouvelle Revue Française» pe mai 1936, nici din auzite, nici din citite, numele sau versurile dlui Emm. Lochac – și cu atât mai puțin vreun model al domniei sale. În ce privește «ideile care plutesc în aer», de asemenea, până la citirea versurilor dlui Lochac, n-am întâlnit niciodată poeme într-un vers (sau «monostiches», ca să întrebuințez acest barbarism) în vreo literatură străină cunoscută mie, sau cel puțin o discuție în jurul acestui gen poetic.
Citirea versurilor dlui Lochac, într-adevăr asemănătoare cu ale mele, m-a turburat totuși. Întâile poeme într-un vers le-am scris în noiembrie 1935, ultimele din volum în decembrie; prima serie am publicat-o în «Gândirea» din ianuarie 1936; volumul de la Cartea Românească a fost tipărit în februarie. În martie, cu ocazia unei călătorii la Paris, am luat cu mine câteva volume. Unul din ele am dat eminentului eseist și romancier, dar și poetului căruia Paul Valéry i-a scris o prefață celebră, lui Lucien Fabre, cu care sunt prieten de mult și care, cunoscând foarte bine limba română – a trăit câțiva ani la noi în țară –, mi-a făcut întotdeauna cinstea să-mi urmărească cu interes versurile. Poeme într-un vers și prefața lor au avut darul să-l intereseze și m-a rugat ca – dorind să dea din ele la «Nouvelle Revue Française» o versiune în limba română – odată întors în țară, să-i trimet, pe un alt exemplar, o traducere mot-à-mot ca să-i servească de «juxtă» pentru traducerea plănuită. Reîntors în țară, m-am executat întocmai.
Nu vreau să trag nicio concluzie. Regret însă că în locul tălmăcirii făgăduite, au apărut aceste «monostiches» ale dlui Emm. Lochac.
Rugându-te să primești cele mai bune sentimente, rămân al d-tale, Ion Pillat“.
În ciuda acestor bănuieli de ambele părți, mai mult sau mai puțin justificate, o cercetare de „istoric literar al lucrurilor mai recente“, după expresia călinesciană, dovedește că este vorba, totuși, de un caz rar, și de aceea frapant, de paralelism literar. Emmanuel Lochac, poet și scriitor francez de origine ucraineană4, născut la Kiev la 27 martie 1886 și mort la Nisa la 10 noiembrie 1956, se stabilise în Franța din 1894, unde începuse să publice volume de proză și de poezie abia din 1919. Cel de-al cincilea volum, Monostiches, vedea lumina tiparului în… 1936, grupajul din „La Nouvelle Revue Française“, din luna mai a acelui an, fiind practic o avanpremieră, cei doi poeți din spații diferite scriindu-și volumele novatoare aproape în același timp. Deși apărute în același an, la distanță mică unul de altul, cel al lui Ion Pillat se bucură totuși în materie de editare de avantajul celui dintâi. „Barbarismul“ imputat de poetul nostru, în ce privește titulatura poemelor lui Lochac, se referea la terminația franceză neobișnuită în –che, față de cea recunoscută și răspândită în –que, cea din urmă păstrând și sonoritatea etimologică. Teoreticienii literari francezi au asimilat-o cu timpul, definind și exemplificând acest gen poetic aparte cu precădere prin versurile și notele lui Emmanuel Lochac, considerat părinte, teoretician și ilustrator al genului. Din punct de vedere istoric, monostihul francez este considerat a se naște din replicile caracteristice teatrului clasic și romantic, unde participă la stihomitie, o succesiune de replici într-un dialog tragic, în care interlocutorii își răspund cu câte un singur vers. Dar, dacă în poemul Chantre de Guillaume Apollinaire, monostihul este considerat întâmplător, fără o intenție stilistică explicită a autorului, la Emm. Lochac el este folosit programatic și chiar teoretizat. Și mai interesant este faptul că, într-un volum din 1946, intitulat Obélisque, Lochac va împinge căutarea conciziei până la scurtarea monostihului de tip alexandrin, la cel de opt silabe, formă pe care o denumește micronă, spre a o deosebi de micron, unitatea de măsură pentru lungimi, egală cu a mia parte dintr-un milimetru.
Dincolo de genul proxim evident, există diferențe specifice marcante între monostihurile lui Emm. Lochac și poemele într-un vers ale lui Ion Pillat. Dacă primele sunt mai degrabă aforisme (Lochac fiind, de altfel, autorul unor volume de maxime), care ating numai uneori plasticitatea poetică, alteori rămânând obscure, cele pillatiene sunt, în majoritatea lor, poeme concentrate, „grațioase, admirabile“, poezia rezultând din „complexele intelectuale pe care le naște definiția“ (G. Călinescu). Mai mult decât atât, monostihul francez, inclusiv cel propus de Lochac, este în genere un poem fără titlu, prezența unuia afectând iremediabil concizia. La Ion Pillat însă, titlul este parte a jocului poetic, cel care trasează, din multitudinea de căi, făgașul pe care glisează versul unic. Nu în ultimul rând, prozodia impune și ea o diferențiere, Lochac optând în genere pentru alexandrinul propriu poeziei franceze (format din douăsprezece silabe), în vreme ce Ion Pillat, după cum mărturisea în prefața citată, rămâne fidel alexandrinului românesc (format din paisprezece silabe).
Pentru o comparare nepărtinitoare, reamintim cititorilor României literare câteva dintre cele mai reușite poeme într-un vers semnate de Ion Pillat, alături de o selecție din monostihurile lui Emmanuel Lochac, apărute în „La Nouvelle Revue Française“.
Poeme într-un vers de Ion Pillat:
Poemul într-un vers
Un singur nai, dar câte ecouri în păduri.
Seara la Voroneț
La sfinții-n zugrăveală, amurgu-ngenunchea.
Golful
A strâns albastru-n brațe și-l leagănă mereu.
Prevestire
În codrul numai muguri, un sunet de topor.
Lalele
Oștirea cu turbane stă șiruri în grădină.
Bunica5
Borcane de dulceață din sobă ne scotea.
Friză (II)
De când îți legi sandala, s-au dezlegat milenii.
Monostiches de Emmanuel Lochac:
Maint poème est la cage où chante un vers captif.
*
Après la longue pause une branche chuchote.
*
Ce vent, dirait-on pas le vent d´un autre automne.
*
Il fallait me guider, Ariane, ou me suivre.
*
L´amour doit agir seul; qui l´aide s´avilit.
*
Assez fier pour aider à mes propres défaites.
*
Les dimanches matins sont partout exotiques.
*
Le calme matinal, propice aux arrivées.
*
Fantômes les plus doux sont les fantômes d´arbres.
______________________
1 Despre dezvoltarea poemelor pillatiene într-un vers în catrene semnate de bucovinenii Mircea Streinul și Vasile Posteucă, a se vedea articolul nostru intitulat Jocuri poetice, apărut în România literar\, nr. 35, 7-13 septembrie 2005.
2 Cf. Mss. 22028 aflat în arhiva Muzeului Național al Literaturii Române.
3 „La Nouvelle Revue Française“, nr. 272, pp. 717-719.
4 În limba rusă, substantivul лошак desemnează bardoul, un animal hibrid, rezultat al încrucișării dintre armăsar și măgăriță.
5 Poem într-un vers inedit, cf. Mss. 21436 (Biblioteca Națională a României) și Mss. 22028 (Muzeul Național al Literaturii Române).