Un gând la despărțirea de un adevărat român

 

Sumiya Haruya este profesor, critic literar și traducător. A studiat limba franceză la Universitatea din Tokio, dar din 1973, sub îndrumarea profesorului Atsushi Naono (specialist în limbi est-europene), a început să învețe limba română și a participat, în repetate rânduri, la cursurile de vară organizate de Universitatea București la Brașov, Sinaia, București, Iași și la Baia Mare. În perioada 1992-1996 a fost lector de limba română la The Foreign Studies Institute din Ministerul Afacerilor Externe din Japonia.

A făcut cunoscute cititorilor japonezi – între altele – basmele populare românești, cărți semnate de Mircea Cărtărescu, Liviu Rebreanu (Ion și Pădurea spânzuraților) și, mai ales, proza lui Mircea Eliade (Secretul Doctorului Honigberger, 19 trandafiri, Domnișoara Chris tina, Noaptea de Sân ziene, Maitreyi). A publicat, de asemenea, traducerea integrală a prozei fantastice a lui Mircea Eliade, în trei volume – aproximativ 1700 de pagini.

Pentru traducerea romanului Ion de Liviu Rebreanu a primit în 1986 Premiul Asociației Traducătorilor din Japonia.

În anul 2004, a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria „Literatura“ pentru contribuția „personală avută la promovarea literaturii române în lume“.

Paul Goma a murit la Paris. Vestea m-a zguduit și m-a impresionat profund. Scriitorul urma să-și facă debutul pentru cititorii japonezi. Tradusesem și urma să apară romanul lui Justa. Regret mult că n-am putut să-l public cât timp Paul Goma trăia.

Își pierduse recent soția și continua să trăiască în exil, dar cu toate că nu a revenit în țară, Goma a fost un mare patriot.

În copilărie a plecat din satul său natal din Basarabia invadată de rușii sovietici. De atunci și-a dedicat viața toată – ca licean, ca student și mai cu seamă ca scriitor – luptei împotriva sistemului despotic impus de URSS în România. N-a cedat niciodată represiunilor – expulzarea din liceu, închisorile Jilava și Gherla, domiciliul forțat în Bărăgan, cenzurarea repetată, violența Securității care l-a urmărit chiar și la Paris…

Când lucrările lui cenzurate în România au fost publicate în Germania și Franța, cercurile culturale din Occident l-au considerat un „Soljenițîn din România“.

După mișcarea Carta 77, cu care Paul Goma s-a solidarizat public, când Ceaușescu l-a arestat și apoi izgonit din țară, Franța i-a oferit refugiu. Dar ulterior, în anii 1980, a refuzat cetățenia franceză. Gestul a fost, poate, protestul contra atitudinii țărilor occidentale față de țările est-europene lăsate singure în fața dictaturii.

Nici după 1989 n-au încetat contestațiile la adresa FSN-iștilor și a foștilor ploconitori…

În anii 1980, când eu urmam Cursurile de vară pentru limba și cultura română organizate de Universitatea din București, dl Ion Coteanu a spus într-o discuție cu participanții străini: „Poporul român e alcătuit din oameni pricepuți la înțelegerea situației. Nu avem nici un sfânt mucenic.“ Aha, mi-am spus, vrea să sugereze așa-zisul pasivism românesc… Lingvistul ar pretinde așadar că Paul Goma e neromân? Am crezut mereu că această calificare este greșită.

În decembrie 1989, am fost și eu la baricada din Piața Universității și am constatat că românii nu sunt numai niște oameni oportuniști. Și mai târziu, în 2018, acasă, în Japonia, am văzut la televizor și am admirat manifestațiile anticorupție. Și eu proiectam acolo imaginea scriitorului Paul Goma.

Goma reprezintă românul din orice perioadă critică. Deși privat de cetățenie, a fost un român-român.

În cursul discuției cu el despre cartea Justa, când l-am numit „vestitul dizident“, Goma mi-a răspuns: „Eu nu sunt dizident. Eu sunt scriitor.“ Adevărat, nu doar prin faptă, ci și prin scris, Paul Goma a scos la iveală onoarea poporului român.

Țărâna să fie ușoară deasupra lui!