’Am fost poet în vremea lui Ahab‘
Mircea Ciobanu
Domnul Mircea Ciobanu, abrupt spus, jucase un rol
major,
deloc de invidiat, asumat de voie-de nevoie, în viața
mea,
scuturându-se de prefața lui Doinaș, acum definitiv
pierdută,
și ridicând din umeri a neputință de nu știu câte ori
în cei cinci ani – cinci ani ! – cât am așteptat să apară
mort-copt volumul de debut, Descriere după altă
natură,
la Cartea Românească.
În acel climat de mancurtizare coșmaresc planificată,
al cărei detestatar – nu contestatar : detestatar ! –
fusesem instinctiv de la primele versuri conștiente,
scriam liber, dedicat mai degrabă Nevăzutului altei
lumi,
cu poate câțiva din marii poeți ai lumii
în gând, nu doar pe masă –
iar scrisul meu nu trecea, și pace !, de cenzură.
Așteptam, tot așteptam,
să-mi apară cartea, iar experimentatul ei redactor,
ridicând a neputință din umeri ca din aripi,
s-a dovedit, propriu vorbind, providențial, cum,
din măreție sufletească,
perfect edificat asupra dramei personale prin care
trec,
îmi instruia cu răbdare moralul, nu doar ca spirit afin,
ci firesc maestru – majusculă ! –
prin vârstă, operă, cultură.
Atunci, în acei cinci ani,
din ’83 în ’88, am crescut mult, plin de suferința
atroce
a celui mereu amânat, umilit, exilat –
acesta era sentimentul în cele din urmă – exilat în
propria țară;
patetic, recunosc, dar, încă am martori : asta era !
Un soi de încredere nu știu cât de oarbă, sau
hiperlucidă,
nu mă părăsise până la urmă complet
la „școala!“ cu ridicări din umeri a domnului Mircea
Ciobanu.
Mai mult, după ce mă citise, atunci întâia oară,
în prezența mea, la dânsul acasă, în bucătăria unui
apartament de bloc, singura încăpere încălzită
de la un aragaz care ardea întruna sub niște oale mari
așezate cu gura-n jos peste ochiurile aprinse –
teribila iarnă a lui ’85 ! –, în compania sa mă
simțisem,
indiferent de împrejurare, oriunde și oricând,
mereu în miezul poeziei id est centrul literaturii.
Sentimentul acesta, de-atunci,
nu m-a mai părăsit până în ziua de azi.
Ca să vedem de ce,
notez mai jos, succint pe cât se poate, și cât mai sec,
două secvențe care, după părerea mea, dau măsura
excelenței sale umane/profesionale; îi datorez asta,
nu înainte de-a spune Sărut mâna, Doamna Rodica !,
pentru aburinda supă de chimen,
din acea zi de iarnă cu zăpezi murdare, aprig geroasă –
când, har Domnului ! aș zice acum –
aveam să-i cunosc, nu neapărat în ordinea asta,
în jurul mesei pe Matei, David și Raluca –
genul de copii post-adolescenți sau la prima junețe,
pe care,
chiar dacă n-ai să-i mai vezi cu anii,
i-ai adoptat instant, pentru căldura și firescul lor,
de la prima întâlnire, ca definitiv prieteni.
O dată, în același an ’85, la Craiova, în toiul foametei
la care fuseserăm obligați, când tot omul
fără bătătură rurală îndura sila nedemâncării,
domnul Mircea Ciobanu – cu trei copii acasă,
soție & cămara cum altfel decât goală –
a lăsat baltă în hotel „Jiul“ o ditamai, încă neîncepută,
masă așa zis „de protocol“, garnisită cu de toate,
fără a se fi atins de îmbietoarele bunătățuri,
și a ieșit cu mine, care picasem ca musca-n lapte,
de la câțiva zeci de kilometri la ceas de seară,
să-l întâlnesc. A lăsat masa gestionată de Traian
Iancu,
cerberul descins de la Capitală „în fruntea unei
delegații
scriitoricești“ – între care și redactorul volumului
meu.
A părăsit masă și delegație, după ce negociase
stăruitor, dar inutil, cu tartorul securist, acceptarea
nepoftitului la un colț, și fără blid în față.
Iar mie, ca exilat, îmi revenea – a câta oară ? –
să intru în pământ de neputință, indignare & rușine
în propria-mi nenorocită țară.
Nu mâncarea lui Traian Iancu îmi trebuia.
Mircea Ciobanu știa și, așa, flămând, sastisit
de scârboșenia oficialului, și-a pus geanta pe umăr,
a ieșit, decis, ca din pușcă, cu tânărul acela, căruia,
săptămâni în urmă, în sfârșit, îi citise manuscrisul.
A ieșit ca din pușcă și, deambulând pe străzi, a dat cu
tunul
să afle o cârciumă deschisă cu ceva de-ale gurii –
însă doar frig, beznă stradală, becuri chioare, nimic.
Oricât îl rugasem, stăruind și, bineînțeles,
amărându-mă foarte, căci știam pe propria-mi piele
cât de chinuitor înfometat putea fi,
să se întoarcă la masa de la hotel,
n-a fost chip să-l conving.
Iar ca mine, la fel de neconvingător se dovedise
bunul său prieten poate de-o viață, domnul Eugen
Negrici.
Ei bine, a doua zi, dimineața, cine le spunea,
după cum aveam să aflu la un răstimp,
urechilor securistico-scriitoricești interesate să
raporteze
ce se făcuse Mircea Ciobanu decuseara cu aspirantul
la glorie literară: „Nu știu dacă are aur în el,
dar oțel sigur are.“ ? –
eu, despre Mircea Ciobanu, cum s-ar fi cuvenit ?
Nu, din păcate, căci dispărusem cu un tren de
noapte,
de unde venisem.
A doua secvență e cu puțin înainte de a –
pur și simplu – muri.
Nu ne văzuserăm de destul timp,
interval în care am scris/publicat poemele ample
din ceea ce avea să fie, ca volum, Lunetistul &
cocoșul de tablă. N-a mai apucat să-l vadă.
Volumul, vreau să zic.
Dar poemele, cinci la număr,
trei în România literară, două în „Luceafărul“,
apăruseră și le citise,
după cum aveam să-mi dau seama acum,
când ne-am regăsit la voia întâmplării
pe arhicunoscuta terasă de la fostul MLR.
Dânsul, în compania unei distinse colaboratoare,
intrând pe poartă și așezându-se la o masă,
m-a reperat în grădină și, de departe,
ne-am făcut semn discret, peste niște capete
zgomotos-înfierbântate.
M-am dus la domnul Ciobanu
cu mersul omului la o fecioară,
după textul scripturistic, și am stat,
preț de vreun ceas și mai bine,
la aceeași masă : pentru ultima oară.
Cum se știe,
filiația ucenic-maestru sau maestru-ucenic dezvoltă
în actul inițierii o componentă afectivă puternică ;
e chiar motorul acestei miraculoase relații.
Toată istoria, de la Socrate încoace, o adeverește.
Mircea Ciobanu, suferind de inimă acum,
își potențase într-un anume fel natura socratică ;
nu bea, nu fuma, doar gusta, rar, dintr-un păhăruț,
vodcă – și, binedispus, vorbea, vorbea…
Un adevărat domn în toate –
demn de numele său de domn.
Se nimerise a fi o zi,
ea însăși, prietenoasă, de toamnă aș zice înaltă,
cu acea cromatică a copacilor verde-arămie
prin care lumina filtrează, dulce-melancolizant,
irizări paradisiace până la leșin.
Îi sorbeam, ca întotdeauna, pe lângă vodca proastă,
cuvintele : relaxat, cum nu mai fusesem poate de
mult.
Îl ascultam, așadar, pe Mircea Ciobanu
și-mi reproșam în sinea mea oarecum prostia,
suficiența,
de a nu-l mai fi căutat, cercetat: mi se urcaseră
fumurile
la cap, îmbătrânisem ?! Ca, deodată, s-aud,
luat complet prin surprindere, din gura lui
aceste cuvinte greu de pus pe hârtie:
„Ești un mare poet!“.
Instinctiv, mi-am ferit privirea, ca pentru a evita
un impact mortal;
să treacă da, clipa cea repede.
Mai auzisem despre mine
în diverse ocazii enormitatea aceasta în care exclud
să cred,
însă Mircea Ciobanu – cine cunoaște, știe –, nu era
omul
să se joace de-a pusul etichetelor. Nu-i convenea,
nu consimțea să te eschivezi de la judecata lui,
când se lansa în atari gingășii de păhăruț.
Așa că nu s-a lăsat, ci îndârjindu-se spre mine,
a ridicat tonul a sentință : „Auzi?! Ești un mare poet!“.
Chiar așa, a sentință sunase.
Mă covârșea cu limbă de moarte.
Și ochii, ochii aceia de un negru nu știu cum
periculos,
ca ochii unui Pablo Picasso vexat la culme –
dacă vă spune ceva.
Strâns în mine, m-am făcut cumva mic, uitându-mă
din nou
în altă parte, și-am tăcut în acele clipe, chitic.
Micul chitic.
Erau, în momentul impactului,
și așa au rămas,
cele mai teribile, in-suportabile cuvinte
ale prezenței prea tari (Rilke), ce-mi fuseseră adresate
nu de un înger, ci de un om –
pe care-l iubeam și respectam, ca și astăzi,
filial, enorm; dar care îmi inducea,
prin cuvintele sale, o mare neliniște, parcă și frică.
Singurele cuvinte, de altfel, pe care le mai păstrează
memoria mea delirică din toată după-amiaza și seara.
Toate celelalte s-au spulberat de forța acelui
formidabil enunț.
După câteva luni, în februarie,
răstimp în care nu l-am mai întâlnit,
Mircea Ciobanu avea să plece fulgerător din
această viață,
la 56 (cincizecișișase) de ani.
Nu l-am condus la groapă dintr-un calcul meschin :
ca să rămân cu imaginea lui intactă de om viu,
nesupus morții,
majestuos – căci avea majestate ! –, în toate
vertical.
Inutil să adaug că pierderea
domnului Mircea Ciobanu m-a lăsat, și nu numai
pe mine,
fără un stâlp de lumină, pater spiritualis din rasa
veche,
și lumească, și cărturărească, cert aristocratică,
al cărei cuvânt era încă sacru ;
sau, pentru care cuvântul era încă sacru;
sacru – ca o ridicare din umeri, a neputință.
sacru – ca un copil căruia nu i s-a născut încă mama.
sacru – ca atâtea și-atâtea.
Mircea Ciobanu a fost, al acelei rase dispărute,
un ultim crai/domn, cumva matein dacă vreți, răpus
prematur
de viciul muncii și al bătăliilor pentru cauze
istoricește pierdute,
literalmente singurele demne de un spirit ales,
donquijotesc
și sanchopanzist în proporții miraculos echitabile,
căruia, numai lui, i se aplică adecvat eticheta : mare
Poet.
Căci, aici am vrut să ajung – ,
în seara aceea de ultim taifas testamentar,
poate presimțindu-și apropiatul sfârșit,
sau, cine știe, provocându-și-l chiar, adăugându-i o
cărămidă,
ca și atunci, la Craiova, când murise de foame, numai
să nu lase
un neofit singur în noaptea fără măcar
o ușă deschisă, decât gara –
despre sine vorbea înălțându-și ucenicul,
pe sine se oficia,
pe sine se onora
acel poet din vremea lui Ahab care a fost
contemporanul,
domnul și prietenul nostru Mircea Ciobanu.
Așa Maestru am avut !
Și așa va dăinui,
înălțat, el însuși, un vârf emblematic
prin generozitate, distincție intelectuală și duh
poeticesc atemporal,
în sinea mea recunoscătoare, de pe urmă.
Ceva din acest duh poeticesc atemporal ascensional
bântuie în tot scrisul meu ca la el acasă.
Îl moștenesc cu frică – și mă bucur.