Poetul Ion Horea și lyra sa fermecată

Am citit toate cărţile regretatului poet Ion Horea (1929-2019), le-am citit cu bucuria celui care descoperă un univers miraculos, iar despre unele am scris cu entuziasm şi cu sentimentul permanent că ceea ce-i valoros în lirica românească nu piere! De aceea am primit ca o confirmare a acestor convingeri, intime şi publice, ale mele, prezenţa sa în celebra, de-acum, Istorie critică a literaturii române, a lui Nicolae Manolescu! Mi-am spus: iată, nici Manolescu, recunoscut pentru exigenţa sa critică, nu a putut ignora poezia maestrului!

Dar nu doar am scris despre opera virtuosului poet ardelean: când Uniunea Scriitorilor a înfiinţat Editura Ardealul, la Târgu-Mureş, prima carte pe care am editat-o a fost Căderea pe gânduri (1996), de Ion Horea! Au urmat, apoi, în anii următori, altele: Cartea sonetelor (2001), Şi va fi ziuă şi va fi noapte (2002), Reversuri (2005), Calea târgului (2010), Scribul (2011), Rondeluri (2012), Gravuri (2013), Rătăciri (2014), Cât a trecut (2015), Vitraliu (2016), Până-ntr-o zi (2017) – care şi-au împrăştiat, la vremea lor, cerneala proaspătă prin lume… Iar în urmă cu peste un deceniu a ajuns la cititori masivul tom de poezii al maestrului, Bătaia cu aur (2009, împrumutând titlul similar al volumului său din 1979), reprezentând o selecţie din toate cărţile tipărite anterior, începând de la volumul de debut, Poezii (1956), până la Reversuri (2005), cu un amplu şi elaborat studiu al criticului Al. Cistelecan; era tomul prin care am aniversat editorial cele opt decenii de viaţă ale sale şi mai bine de o jumătate de veac de rodnică trudă în grădina literaturii, tom ce avea să fie încununat ulterior cu Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor din România, acordat în cadrul Festivalului Naţional „Tudor Arghezi“ de la Târgu-Jiu.

Poetul s-a născut la marginea împătimitei Câmpii a Transilvaniei, într-o casă de ţărani gospodari, situată la confluenţa hotarelor a două frumoase aşezări rurale de dincolo de Mureş (Petea şi Vaidei), lucru care i-a pus, adesea, în dificultate pe biografii săi literari, unii afirmând în monografiile lor că poetul s-a născut la Petea, alţii la Vaidei –, iar dilema, după câte se pare, încă mai persistă! După studiile liceale urmate în şcoli din Aiud, Cluj şi Târgu-Mureş, continuate la Bucureşti, la Facultatea de Belle-Arte şi la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu“, Ion Horea a fost o vreme redactor la secţia de poezie a revistei „Viaţa Românească“, promovat secretar al Uniunii Scriitorilor şi apoi redactor şef adjunct la „Gazeta literară“, transformată în anul 1968 în România literară, unde a trudit aproape un sfert de veac, participând, aşa cum declara într-un interviu pe care i l-am luat în 1999, „la susţinerea, în paginile revistei, a mai multor experimente literare, de la onirism şi suprarealism la cele ale modernităţii tradiţionale“.

Inclus de critica literară în „generaţia tradiţionaliştilor“, alături de Aurel Rău, Al. Andriţoiu, Ion Brad, Tiberiu Utan, Radu Cârneci ş.a., Ion Horea poartă cu sine nostalgia spaţiului fără egal al obârşiilor, învăluite când într-o aură mitică, legendară şi evocatoare, când în culorile sumbre ale amurgurilor, cu repetarea lor obsesivă, generată de angrenajele sociale necruţătoare ale celei de-a doua jumătăţi de veac, traversate în condiţii nu tocmai prielnice libertăţii de creaţie. Pe parcursul a aproape şase decenii de poezie, de la debutul editorial (1956), lirica lui Ion Horea a evoluat stilistic şi expresiv, trecând de la viziunile bucolice, luminoase (remarcate de G. Călinescu în „Cronica optimistului“), spre a ajunge la pastelurile-elegii, cu intonaţii pline de sensibilitate şi candoare, reluate şi amplificate în toate cărţile sale apărute după volumul Un cântec de dragoste pentru Transilvania. Dar, desigur, registrul său liric s-a îmbogăţit mereu, tematic şi metaforic, cu elemente noi, unitatea întregii sale opere fiind însă asigurată prin imagistica de o mare puritate, prin ritmurile disciplinate şi graţioase, pe care poetul le trece din ochiul dilatat al amintirii în cărţile sale, făcându-i pe cititori martori ai confesiunilor tulburătoare despre o vale unde mai plouă cu stele, despre un sat cu gardurile rupte, despre un meleag al marilor pătimiri istorice – Transilvania, cu eroii ei eterni şi legendari, care devine aproape un laitmotiv. Însă, dincolo de atingerea venelor istoriei, cu vibraţii ancestrale, poezia lui Ion Horea se situează într-un timp şi spaţiu invadat de toamne şi melancolii – supreme semne ale trecerii, ale „migrării“ sufleteşti: „Eu sunt al unui timp la care / o să ne-ntoarcem toţi, cei duşi, / la casele de îndurare, / pustii, cu lacăte la uşi“ (Hotar). Însă, curios lucru, cu toate metamorfozele suferite în timp, poezii din volumele Coloană în amiază (1961) şi Măslinul lui Platon (1976), puse alături de cele din Un cântec de dragoste pentru Transilvania (1983) şi Noaptea nopţilor (1985), nu par a afecta omogenitatea în ansamblu a operei sale poetice, polul tematic fiind mereu acelaşi: o vale sau un sat, un râu, nişte dealuri şi o „zarişte“, sub cupola căreia se află poetul însuşi, aflat la vârsta generoasă a „bătăii cu aur“, când încearcă împăcarea cu sine, confesându-se, uneori, în tulburătoare incantaţii ale amintirilor şi dragostei intrate în amurg: „Pe unde mi-am lăsat părinţii, mai vino, gândule şi du-mă, / Ca o grădină neculeasă mi-e sufletul bătut de brumă / Şi parcă-aş fi pe-o altă lume-n această linişte lacustră, / Din care tot mai multe umbre prin tânguirea lor mă mustră. (…) / De-o dragoste mai latră câinii-n pământul meu, cu-nfiorare/ Şi gardurile-s tot mai rupte, şi păsările tot mai rare…“. (De-o dragoste). Alteori, între ciclurile recuperative ale trăirilor şi obsesiilor sale afective, în nuanţe de gri-stins, răzbate spaima de neant, de secolul maşinilor, de migrările şi răsturnările nestăvilite ale timpului, exprimate în versuri asemănătoare cu lirica blagiană a anilor 1940 (amintind vag de ciclul Vârsta de fier a acestuia) – reliefând semne ale unui timp tulbure, când sufletul poate fi cu uşurinţă umilit, lovit şi pus la zid: „…Păsări cu ciocul de fier/ Stau să umbrească pământul / cărţile timpului pier / În bântuire de-a rândul…“. (Oracol).

Toate volumele publicate după antologia Locul şi ceasul, apărută în prestigioasa colecţie „Biblioteca pentru toţi“ (Editura Minerva, 1994), vin să întregească tabloul liric cu care Ion Horea ne-a obişnuit, fiind reluate temele fundamentale, obsesiile permanente, cele care dilată ochiul interior şi luminează nostalgic umbrele unor îndepărtate amintiri ce se zbat acolo, pe marginea pleoapelor sale lăuntrice, generând o tulburătoare elegie a locurilor natale. Poetul oscilează, în această etapă, între a fi un ceremonios „şaman“ al cuvintelor şi un pustnic cucernic, adoptând în unele poeme, cu vădită intenţie, un ton biblic, de resemnare în faţa timpului – sublimul imperator. În această ultimă ipostază este uşor de sesizat introducerea unor termeni religioşi, textul poetic alunecând spre plângere şi umilinţă: „la poartă n-am cerut iertare / ademeniţi întru păcat“; „căci ne născusem din pământ / ca să rămânem doar pământul“; „dar apa morţilor venea / ca un blestem îndepărtat“ –, iar, ulterior, amplificându-şi preocupările mistice, va consacra o carte întreagă acestei noi „direcţii“ lirice (Mărturisiri şi Rugăciuni, 2003). Însă poetul nu deraiază de la vechile lui teme, ocheanul amintirii fiind îndreptat, iar şi iar, către spaţiul său de permanentă obsesie – reprezentat de dealurile din luturi gălbui, cu albastrele ploi ale verilor de altădată, cu perii sălbatici risipindu-şi poamele-n ierburi, cu cirezile mugind pe drumurile şerpuitoare –, poetul nesfiindu-se să-şi revendice în întregime acest spaţiu şi să exclame, pe un sobru şi elegiac: „Mă mai închin acestor veri/ din râturi cu otăvi cosite / din care nu plec nicăieri / la care vin pe negândite…“ (Dealul). Tonalitatea unor poeme trimite sensibil la simbolism, prin peisajele în destrămare, aflate sub magica influenţă a unui suav cântec de orgă care bântuie cosmosul, pentru ca apoi din aceeaşi spaimă de neant, de nefiinţă, să se işte imboldul febril de „a reţine“ tot ceea ce „ochiul“ minţii ar putea pierde irecuperabil. Ingenios meşter al cuvântului, poetul asigură autenticitatea şi insolitul poeziei practicate prin recurgerea la forme morfologice regionale şi la expresii arhaice, strecurate subtil în mai toate cărţile acestei etape (cum sunt: „trecum“, „petrecum“, „acăţi“, „fişcă“, „furdulaş“, „poiată“, „găbănaş“, „conie“, „holimburi“, „iclăjie“, „bolând“ ş.a.).

Concomitent cu acest rafinament distinct şi absolut personal al limbajului, în lirica lui Ion Horea îşi face culcuş o gravă filosofie pe tema existenţei, a singurătăţii, poetului părându-i-se că chiar şi „pereţii încăperilor sunt tot mai sonori“, şi, totodată, se face simţită o spaimă pentru pierderea paradisului său terestru, spre care trecerea se întâmplă, în chip simbolic, fie cu un anumit pod (plutitor), fie cu o anumită luntre, fie peste o simplă punte de lemn: „Treci puntea şi-ntârzie iară / dincolo, la locul ştiut / măcar pentru mărul de vară / măcar pentru dealul de lut // şi-ascultă povestea întreagă / şi spune de poţi s-o-nţelegi / ea vindecă răni şi te leagă / de ele, de marile legi“ (Pia). În tot cuprinsul acestei ultime etape de creaţie, imaginile sunt remarcabile, statice, în detaliu, ele dau – asamblate – o mişcare limpede şi elastică, uşor de desluşit într-un orizont când luminos, când crepuscular: „Se-arată drumul dintr-o dată / şi locul lui închipuit, / un ţărm cu luntrea dezlegată / şi-un pod la care-ai mai venit…“ (Iarăşi).

poetul, cunoscut şi apreciat pentru ele ganţa, sobrietatea şi originalitatea expresiei lirice, a fost şi a rămas un împătimit al tonalităţii clasice, pe care a experimentat-o cu succes pe toate lungimile ei metrice, exersând cu virtuozitate formele fixe de poezie (în special rondelul şi sonetul), efectele acestor percuţii fiind versul cu o muzicalitate fragedă, uneori redus la şapte-opt (sau chiar mai puţine) silabe, ca în acest poem cu o interesantă viziune asupra rostului scrisului şi condiţiei umile a „scribului“ dintotdeauna.: „La masă, frate, la masă / ca scribul cel din Egipet / când sufletul greu te apasă / când pârghie-i gândul şi scripet // aici să te-ngroape nisipul / să cazi pe tăbliţa de ceară / cât limpede încă ţi-e chipul / privind către lumea de-afară…“ (Scribul).

Însă, dincolo de ritmurile şi muzicalitatea de nuanţă orfică, ţâşnite din lyra sa fermecată, ultimele cărţi ale maestrului sunt (şi acest lucru îl poate observa oricine) punţi ale „împăcării“ cu lumea, plusând prin preocupările pentru latura contemplativă şi afirmând o mai strânsă legătură a poeziei cu viaţa, fapt sugerat şi de titlurile alese.

Cu vreo două decenii şi jumătate în urmă, într-o duminică de Florii, am călătorit cu Ion Horea în locul său de obârşie şi în acea zi luminoasă am hoinărit pe drumurile prăfuite şi pe pajiştile sărace ale dealurilor de lut, cu coamele lor frumos încovoiate şi povârnite către Mureş, apoi am umblat pe uliţele de la Petea şi ne-am închinat la biserica sătească şi am intrat în cimitirul străvechi unde, lângă biserica de lemn (datând de pe la sfârşitul veacului al XVII-lea), se rezema o piatră ovală, având scrijelată, pe o faţă a ei, enigmatica roată solară celtică… Acolo, lângă bisericuţa de lemn, în vecinătatea magicei piatre ovale, avea să-şi găsească poetul locul de alean, de veşnică odihnă, la 8 aprilie 2019, aşa cum pare să fi presimţit, transfigurând apoi această „stare“ în versurile tulburătoare din ultima sa carte (Până-ntr-o zi): „…Şi parcă mai grăbit şi mai aproape / De timpul care stă să mă îngroape / Îl însoţesc pe cel ce nu mai sânt// Şi-aud cum vin pe alte drumuri alţii / Şi-i văd în tremur plopii mei, înalţii, / Ci eu rămân să fiu pământ, pământ…“ (Sonet).