Nimeni nu reușește să comenteze mai exact și mai profund opera unui scriitor decât alt scriitor. Această afirmație contrazice locul comun despre funcția estetică și cea critică, opozabile în eternitate și excluzându-se reciproc. Dar o întrebare simplă se naște: oare artele scrisului și comentării scrisului reprezintă două universuri închise? Cu precizarea că cel dintâi ar fi superior celui de al doilea?
Poeții pot comenta alți poeți într-un mod simplu și îngrozitor de dificil: închinând o poezie celui în cauză, parodiindu-l cu delicatețe sau intertextual – citând exact în propria poezie versuri din poetul admirat. La prozatori situația se complică; e aproape imposibil să parodiezi o proză amplă, iar dacă prozatorul scrie un roman plecând de la alt roman, obiect al admirației, atunci produsul va fi taxat mereu drept imitație.
Autori ingenioși au imaginat atunci o variantă intermediară: aceea de a scrie proze care să nu fie „de ficțiune“, ci evocări închinate unui autor sau unei cărți. Iar ciudata scriere să se situeze la jumătatea distanței dintre roman și monografie, să se bazeze strict pe documente, pe izvoare de primă mână. E greu? E foarte greu, dar nu imposibil.
Dovadă că experiența s-a încercat și uneori cu succes deplin. Cum calificăm o carte ca aceea a lui Julien Barnes intitulată Something to declare (2002), tradusă la noi Turul Franței? La prima vedere ar fi o narațiune ce are drept temă viața unui romancier celebru, a lui Flaubert. Roman propriu-zis nu este, pentru că imaginația autorului s-a exercitat doar în gruparea diferitelor episoade biografice, în punerea în scenă a documentelor; baza lor faptică provine din surse autentice și nu conține nimic fantezist, e o proză în onoarea documentului.
În cartea lui Barnes, capitolele închinate lui Flaubert par niște ingenioase povestiri despre episoade decisive ale vieții romancierului (Flaubert și exercițiul scrisului, Flaubert și Louise Colet, Flaubert și Georges Sand, Flaubert și Turgheniev, Flaubert și Sartre, ecranizările după Madame Bovary etc., etc.). O uriașă panoramă ce s-ar putea intitula „Flaubert privit de ochi străini“. La sfârșitul lecturii, viața și personalitatea prozatorului se luminează mai mult decât ar fi făcut-o câteva monografii universitare sau teze de doctorat.
Precizăm că nici o informație despre Flaubert, nici o afirmație a scriitorului ori a prietenilor săi, nu provin din imaginația lui Barnes. Scrisorile schimbate de personaje, articolele de ziar, jurnalele intime între timp publicate, cercetările specializate în aria flaubertiană oferă o cantitate strivitoare de documente; clasarea lor, alegerea celor mai elocvente, apoi punerea lor în pagină, însoțită de comentariul discret al prozatorului englez fixează terenul pe care se desfășoară în acest caz magia Artei.
Despre Flaubert au scris unii dintre cei mai importanți scriitori: autorul Educației sentimentale a atras ca un magnet și a oferit o „literatură paralelă“ abundentă. Îl aleg drept punct de referință Borges, Vargas Llosa (Orgia perpetuă), Jean-Paul Sartre (Idiotul familiei, 3 volume), Philip Roth și Barnes însuși (Papagalul lui Flaubert și Turul Franței). De ce Flaubert? Care să fie explicația pentru această fixație? Poate nu doar pentru că foarte puțini alți romancieri s-au preocupat în asemenea măsură de propria lor artă, descriind-o și comentând-o, dar și pentru că textele flaubertiene pe marginea romanelor flaubertiene reprezintă un fel de literatură pasionantă de gradul al doilea.
„Comentarea romanescă a unei proze“, de la Borges la Barnes, a avut în față exemplul viu al lui Flaubert însuși.
Într-una din cărțile sale din anii 1980, Real presences, George Steiner, exasperat de abundența, în critică, a comentariului care amenința să sufoce opera comentată, afirmase că cea mai inteligentă explicație a unei mari opere literare aparține întotdeauna altui scriitor și că cel mai profund comentariu al acesteia se realizează prin re-scrierea sub formă parodică înaltă (Virgiliu versus Homer, Valéry versus Virgiliu etc.).
Fără îndoială că George Steiner avea dreptate.