Miopi și ciclopi

Părea o zi ca oricare alta, dar ne-am trezit în plină distopie, numită oficial vremea „autoizolării“ și a „distanțării sociale“, ambii termeni find improprii. Prefixul „auto“ ar fi fost justificat dacă noi înșine am fi decis să ne izolăm, dar când ni se impune o stare de fapt fără putința de a o contesta nu mai poate fi vorba de vreun reflexiv. Cealaltă sintagmă accentuează cinismul unor granițe nefaste.

Dacă din punct de vedere social se găsesc diverse explicații și toate ne duc cu gândul la un fel de nedreptate a destinului, în plan spiritual lucrurile sunt încă și mai dure pentru că ar trebui să admitem că întotdeauna avem ce merităm. Și ce este această distanțare socială dacă nu consecința distanțării sufletești? Cu mici excepții, oamenii nu mai aveau timp unii pentru alții, nu se prețuiau cu adevărat, ci mimau totul; era suspiciune, era neadevăr; cuvinte întoarse pe dos, descusute și urâțite, născute moarte; se învinovățeau și se urau pe ascuns atunci când nu se urau pe față; se izolau, poate nu încă în casele lor, nu întotdeauna, ci în sufletele lor. Era autosuficiență. Disprețuiau vârstnicii, le doreau moartea. Era o lume hidoasă în ascuns, pustie și rece, plină de măști. Era așa cum este acum la vedere.

Pare că am făcut o paranteză nejustificată pentru o cronică literară, dar voiam să scot în evidență existența unui Dumnezeu al lecturilor care ne aduce cartea potrivită în momentul potrivit. Pentru că într-o astfel de cumpănă ce a făcut pustietatea sufletelor să măture străzile, să închidă bisericile și cimitirele pentru ca nu cumva să îmbolnăvim sufletele morților ducându-ne acolo, evoc prietenia ca valoare spirituală. Definitiv pierdută? În orice caz, duhul prieteniei umblă mutilat prin lume. Îl regăsim întreg și viu numai în cărți.

Prietenia este tema romanului Sonata Gustav de Rose Tremain. Autoarea britanică, născută în 1943, s-a bucurat de recunoașterea publicului și de elogiile criticilor literari care i-au oferit premii importante și i-au decelat ascendenți iluștri, ca William Golding și García Márquez. Nu aș ezita să-l adaug pe Romain Gary, cel din Promisiunea zorilor, considerată capodopera autorului, și Ai toată viața înainte, unde limbajul dublu ne oferă o perspectivă aparent inocentă asupra lumii, văzută prin ochii unui copil. Figura mamei este atotputernică.

Un tipar asemănător alege și Rose Tremain în romanul ei. Suflul narativ încărcat de emoție deznoadă ițele unei realități tulburi, luminate de fantezia unor băieței, cu atât mai mult cu cât unul dintre aceștia (Gustav) are puterea de a transfigura lumea aducând-o în pragul candorii. Această aproape atingere a nevinovăției absolute conferă debutului poveștii un farmec deosebit. Acțiunea debutează în Matzlingen (Elveția, 1947). Personajele principale sunt Gustav Perle și Anton Zwiebel, primul sărac, orfan de tată, dar capabil să-i insufle încredere și curaj celuilalt, cu posibilități materiale importante, viitor pianist, de preferință celebru, însă labil emoțional, nesigur. Povestea începe când ei doi erau la grădiniță și Anton se simțea abandonat printre străini, drept care Gustav îl ia sub aripa lui. Această susținere va continua zeci de ani. Într-un moment ingrat, protejatul o va repudia, fără să știe că astfel se va pierde.

Prietenia înseamnă în primul rând prezență. Mai înseamnă mărturie: să fii acolo și să vorbești în favoarea prietenului tău. Toate acestea le îndeplinește Gustav, luându-i apărarea lui Anton în fața colegilor superficiali, în fața părinților severi, în fața întregii lumi a cărei agresivitate numai el știe să o estompeze cu o vorbă bună. Anton cântă cu degetele în timp ce Gustav îi vâră voci pe gât, voci de încredere și bucurie. Balanța este totuși strâmbă. Anton este miop, incapabil să-și perceapă limitele. Gustav este ciclop, vede dincolo de ele. Pianistul se topește în iluzii, cu atât mai dureroase cu cât nu exclud firave momente de luciditate. După apariții scenice nereușite, când cei doi aveau deja optsprezece ani, Anton îi mărturisește prietenului său: „Nu mai pot continua cu acest vis al celebrității. Mă omoară“. El caută tulburarea de sine, emoția interpretării în singurătate și speră că se va putea mulțumi cu atât. Devine un bun profesor de pian, copiii se strâng ciorchine în jurul lui. Gustav e mândru că se numără printre ei. Totul seamănă cu o întoarcere în timp, cu o comprimare minunată. „Când pierzi timpul, spune un alt personaj, se schimbă însăși natura timpului. Iar inima se liniștește“. Ce e timpul dacă nu o concentrare de energie, o imagine înghesuită într-un colț al inimii? Imaginea unui copil lipit strâns de claviatură. Este o percepție ce seamănă cu a unui îndrăgostit, numai că devine o iubire statornică.

Rose Tremain ne sugerează că prietenia dintre oameni este mai importantă decât o relație de cuplu. De-a lungul anilor, în viețile celor doi intră și ies diverse femei, fără ca nici una să aibă putința de a se fixa (pentru că sufletele bărbaților erau deja pline). Perechile ce se înfiripă și se destramă se mișcă pe terenul alunecos al tribulațiilor patetice, trădând o vulnerabilitate ce roade din interior ca un vierme. În cuplu e vorba de o formă, fie și superioară, de egoism. După trăsnetul dintâi, dispare dragostea necondiționată, partenerii așteaptă mereu ceva unul de la celălalt. Când acel ceva nu se manifestă, relația devine abstrusă și apoi încleștată ca între două fiare. Cuplul sfârșește în canibalism, partenerii își înfig colții unul în celălalt până la devorare. Renunță abia după ce nu mai rămâne nimic din ei.

Un cuplu se bazează pe ideea celor doi de a se împlini. În prietenie este vorba de a dărui. Prietenia niciodată nu înspăimântă și nu devine agresivă. Dimpotrivă, e un mod de a scăpa din ghiarele dușmanului; este înțeleaptă, evită situațiile fără ieșire; se prezintă în lume cu valoarea unui gest continuu, a unei transformări; dar nu este mântuire, ci prefigurare a unui text în scriere continuă. Să nu uităm că orice text se dedublează la lectură. Numai ignoranții și cei lipsiți de imaginație cred ce văd, când ar trebui să creadă în primul rând ceea ce nu văd. În definitiv, aceasta este esența credinței.

Nu întâmplător am început să scriu aceste rânduri cu gândul la Lysis al lui Platon. Există un drag de înțelepciune în orice prietenie, un dor nestins ce creează o nouă stilistică a relațiilor, un fel inedit de a gândi. Când e gol în suflete, filozofăm (sau interpretăm) între patru pereți. În vechime, actul filozofării era strâns legat de prietenie. Motivul este evident: adevărata prietenia presupune crearea unui limbaj comun capabil să lupte cu urâțenia ce va veni.

Lumea este aproape frumoasă când o poartă pe umeri niște copii, dar vine un ceas rău când se sluțește. Ți-e frică să te uiți la ea. Este atunci când copiii uită de sine și devin niște creaturi deșelate și ostile. Schimbarea vorbește despre natura timpului, distructivă. Vectorii se schimbă, surpă lucrurile, urmează mutilarea sufletească. Urmează moartea.

Când totul părea bine așezat, visul lui Anton revine în forță. Celebritatea merită sacrificii, nu-i așa? Calitatea lui Gustav de martor fidel al vieții prietenului său este nimicită. Un anume Hans Hirsch îi promite pianistului notorietate în Geneva, numai să-l urmeze. Mereu dornic de glorie, el nu stă pe gânduri. Își părăsește elevii, îi întoarce spatele lui Gustav și pleacă să cucerească lumea. Dar acest Hans Hirsch îl seduce, îl face sclavul lui sexual, în timp ce succesul întârzie să apară.

Din acest motiv avem Sonata Gustav. Este un cântec de adio inspirat din Sonata nr. 26 de Beethoven, prima parte (Les Adieux). Prietenia este o partitură ce se trăiește în interior. Atunci când orice fel de interioritate devine imposibilă, prietenul e deja un personaj transformat într-un clișeu. Nu-l mai vezi cu adevărat și nu-l poți face să vorbească. Prin ce efort clișeul ar putea fi introdus într-o nouă imagine a realității care să o corecteze pe cea coruptă? Gustav se simte trădat, dar însăși trădarea poate fi o față nemascată a fericirii atunci când te eliberează de iluzie.