Sunt doi la număr în romanul dur și întunecat al Annei Burns: cel care dă titlul cărții, Milkman, și care nu este de fapt lăptar, ci un celebru luptător IRA, cunoscut pentru crimele lui politice; și cel care livrează cu adevărat laptele, preluând comenzile oamenilor. Povestea lor, legată de cea a unei naratoare de optsprezece ani, redă conflictele politice ale anilor 1970 dintr-un oraș nord irlandez nenumit. Și o face într-o manieră atât de tulburătoare încât a fost răsplătită cu Man Booker Prize, premiul britanic suprem, primit pe bună dreptate: satira politică a Annei Burns e o explorare caustică și incomodă a identității nord irlandeze, dublată de o meditație lucidă asupra vinovăției și trădării, ambele învelite într-o scriitură flamboaiantă și un umor negru foarte nuanțat. Toate recenziile romanului îi recunosc textura verbală provocatoare, retorica sălbatică și energia feroce a cuvintelor. Prin urmare, textul e complicat, profund și inteligent. Traducerea lui a solicitat un efort considerabil, depășit cu mult talent de Mihaela Ghiță.
Deja primul paragraf al romanului îți dă fiori: „Ziua în care Cutare McCutare mi-a pus pistolul în piept și m-a făcut cață și m-a amenințat că mă împușcă a fost și ziua în care a murit lăptarul. Fusese împușcat de unul dintre detașamentele de asasini ale statului.“ Eroina principală, ale cărei gânduri le auzim într-un stream of consciousness neîntrerupt până la ultimul paragraf, trăiește zilnic, în labirintul întunecat al sufletului ei, spaime și încordări care înfioară cititorul.
Crescută într-o familie catolică cu șapte copii din Ardoyne, un cartier muncitoresc al Belfast-ului, autoarea a cunoscut celebrele troubles cauzate de conflictul politic, etnic și religios dintre unioniștii protestanți, care doreau ca Irlanda să rămână parte a Marii Britanii, și naționaliștii catolici și republicani, care luptau pentru independență. De aceea cititorul e tentat să plaseze acțiunea romanului în capitala Irlandei de Nord, cu atât mai mult cu cât și primul roman al Annei Burns, No Bones (2001), este situat tot acolo. Dar orașul descris în Lăptarul „nu este cu adevărat Belfast-ul anilor 1970. Mi-ar plăcea să cred că poate fi oricare societate totalitaristă, închisă, funcționând în condiții la fel de opresive“, explică autoarea într-un interviu. „Văd romanul ca înfățișând o societate ce trăiește sub presiune maximă, norma fiind reprezentată de violențele pe termen lung.“ Este o societate „insulară“, gândită ca o oglindă ficțională a unei lumi reale, dar simbolică pentru o modernitate agresivă și dușmănoasă. De aceea locurile din oraș nu sunt descrise, ci doar numite ca „zona de zece minute“, „locul obișnuit“ sau „puncte puncte“.
Burns a reușit să redea viața din orașul eroinei și al lăptarilor cu furie uneori, cu umor alteori. Nu se poate trăi liniștit acolo: strada este un permanent câmp de luptă între indivizi, clanuri, religii și sexe, iar locurile de muncă sunt medii pline de gânduri asasine. Locuitorii se împart doar în două categorii: unii sunt oamenii statului, ceilalți, adversarii, sunt „repudiatorii“ care luptă pentru independența țării. În afara lor rămân doar marginalizații: inadaptați psihic, bețivi, drogați și nebuni. Oricum ar fi, bombele explodează peste toată lumea, capetele li se taie și oamenilor, și câinilor sau pisicilor din zonă. Dușmănia se învârte între oameni ca un motor ascuns și face ca totul să miroase a hoit. Cine nu se aliniază de bunăvoie pe axa răului, va sfârși prin a o face silit. După aceea, vrând, nevrând, ajunge să se odihnească în cimitir.
Spațiul din Lăptarul este claustrant și închis, definitoriu pentru epoca descrisă. Structura sa labirintică, în centrul căreia pândește ura ca un balaur monstruos, este o perpetuă amenințare pentru personajele romanului, cu un efect dezintegrat asupra psihicului. Deja din copilărie, eroina a simțit o senzație „de lințoliu“, un „aspect distorsionat al luminii“, provocat „de rănile care apăruseră, de necazurile care se acumulaseră, de pierderea nădejdii și lipsa încrederii, precum și de un blocaj mental pe care nimeni nu părea dispus ori capabil să-l depășească.“ Prin urmare, călătoria eroinei în străfundurile sale sufletești, uneori dificilă și greu de urmărit, creionează un portret cu o evidentă funcție referențială: aceea de a ilustra anumite roluri simbolice sau atitudini existențiale tipic nord-irlandeze.
Acțiunea din roman este statică: nu constă decât din hărțuirile la care și eroina, și cei din jurul ei sunt expuși zi de zi. Celelalte atrocități și situații-limită – asasinate, explozii, dezmembrări, torturi și trădări – sunt menționate doar indirect. În plus, povestea nu are niciun dialog și e lipsită de nume proprii: eroina e prezentată ca „tânăra femeie“, iubitul ei este „poate-iubitul“, un alt tânăr este „Cutare McCutare“, totul fiind învăluit în generalitățile care trebuie să indice o istorie ce se poate desfășura oriunde și oricând. Singurul nume deconspirat este cel al „așa-zisului lăptar“, pe care chiar îl cheamă Lăptaru. Ceilalți rămân anonimi pentru că numele ar indica din ce tabără fac parte: ele sunt pătrunse de dușmăniile prezentului, la care se adaugă energiile conflictelor din trecut și gravitatea interdicțiilor trăite de alte generații. De aceea există liste cu nume potrivite și nepotrivite, permise sau interzise, ce trebuie consultate de părinții care vor să își boteze un copil nou-născut. Istoria se întinde și ea ca un lințoliu peste irlandezi. Și pare să se repete la nesfârșit, de parcă prezentul ar cuprinde în el toate treptele trecutului, peste care se întinde un viitor închis într-un cerc ermetic, conservându-și astfel dimensiunile tragice pentru totdeauna.
Presupusul lăptar, mult mai în vârstă decât eroina, o pândește pe la colțuri, urmărind-o insistent și generând în oraș falsa impresie că cei doi ar avea o aventură. Când se oferă o dată să o ia cu mașina, îi mărturisește că știe totul despre preocupările ei, membrii familiei și tânărul mecanic auto de care e îndrăgostită. Înspăimântată de el și de ce i se poate întâmpla pe stradă, ca să nu vadă și să nu audă nimic, citește romane în timp ce merge pe jos, așa cum obișnuia să facă și autoarea în tinerețe. Deși este singura legătură cu eroina mărturisită deschis de Anna Burns, întregul text radiază o puternică amprentă autobiografică. El descrie toată gama de emoții sumbre trăite și de Burns în tinerețe: neîncredere, suspiciune, frică, mânie, groază și teroare. Ele o determină pe naratoare să aleagă romanele secolelor trecute – Tristram Shandy, Ivanhoe, Frații Karamazov și Doamna Bovary – ca să o decupleze de societatea „impulsivă“ a epocii și să uite ce e anapoda în lumea plină de insulte și amenințări în care trăiește. Preferă să stea cu spatele la tot ce e real, să se afunde în paginile altor vremuri pentru a fi amnezică și „sănătoasă la cap“, cu gânduri logice și sigure, nu cu cele panicate și încâlcite provocate de tulburările politice. De aceea toți cred despre ea că „a sărit pârleazul“, că e nebună: nu se poate să ignori ce se întâmplă în jurul său. Ar fi important, își dă și ea seama, să țină pasul cu ultimele evenimente, dar „informația nu garanta puterea, siguranța sau alinarea și, adesea, pentru unii însemna exact opusul puterii, al siguranței și al alinării – căci nu lăsa nici o supapă pentru defularea tututor pulsiunilor exacerbate tocmai de faptul că te mențineai la curent.“ Când nu citește, eroina aleargă: e o altă formulă de a evita dificultățile momentului. Dacă o face singură, riscă să fie acostată de lăptar. De aceea preferă să alerge cu unul dintre cumnații ei, chiar dacă nici el nu o ferește de geografia etnico-religioasă înșelătoare a orașului și de riscul de a nimeri dincolo de „ai noștri“. Totul e împărțit în două, totul reprezintă o afirmare a apartenenței politice: „partea asta“ a drumului este în vrajbă cu ce se află „peste drum“, „peste apă“, „dincolo de graniță“ sau „dincolo de apa cea mare“. De aceea, orice faci, spui sau mănânci te poate trăda. Există imnuri religioase acceptate și imnuri religioase respinse, ziare bune și ziare rele, un ceai al loialității și unul al trădării, un unt corect și un unt greșit. Cât despre steaguri, ele au fost inventate, ne explică tot eroina, doar ca să stârnească emoții. Patologic și narcisist: steagul „de peste apă“ e deopotrivă și steagul comunității „de peste drum“, neacceptat de comunitatea eroinei, pe a cărei parte de drum nu există nici unul.
Iată de ce steagul devine o problemă uriașă în viața poate-iubitului, care, într-o bună zi, aduce acasă compresorul unei mașini de cursă Bentley cu steagul britanic pe el. Pentru că și o piesă auto pune la îndoială credința în propria identitate națională și religioasă, poate-iubitul trebuie să ascundă piesa compromițătoare prin casă, să construiască pereți falși și nișe pe unde nici nu te aștepți, să se certe cu eroina, care nu-i înțelege pasiunea de a colecționa piese de mașină. E drept că nici ea nu este înțeleasă: iubitul o ceartă mereu pentru felul în care merge pe jos, cu ochii în cărți. De aceea relația dintre ei nu se concretizează în nici un fel. Rămâne mereu suspendată, la stadiul de „poate, nu știu, posibil“, pentru că ambii tineri sunt copleșiți de traume. În copilărie, iubitul a fost părăsit de părinți, niște dansatori profesioniști de talie mondială, așa de amețiți de gloria lor încât au fost capabili să-și lase cei trei copii orfani și să plece aiurea în lume. În plus, tânărul pare să fie atras de un bucătar homosexual într-o relație pe care eroina mai mult o bănuiește decât o înțelege.
Nelămuririle trebuie ascunse adânc în desișurile sufletului și tăinuite acolo, oricât de nefirești, întortocheate sau riscante ar fi. Totul face parte din „boală“, din „infecția rebelă“ ce nu se lasă nicicum vindecată. Chiar și orele de franceză, alese ca o altă soluție de evadare, nu o salvează pe eroină din coșmar. Deși este singurul loc unde se vorbește despre natură, o propoziție ca „Le ciel est bleu“ provoacă râsul cursanților. Li se pare nepotrivită într-un colț de Europă unde nu poți nici măcar să accepți nuanțele culorilor, căci nuanțele implică opțiuni, iar opțiunile implică responsabilități. De aceea ajung să nu mai vadă cerul albastru, după cum „nici stelele, nici lunile, nici zefirii, nici roua ori florile“ nu mai există pentru ei. Doar în cimitir ar mai fi un petic de iarbă verde, căutat o singură dată de eroina care a găsit un cap de pisică tăiat și nu vrea să-l arunce la gunoi, ci ține cu tot dinadinsul să-l îngroape în pământ. Iar când alege să admire apusul soarelui cu poate-iubitul o face degeaba: apusul e doar „o chestie complet absurdă“. Sumbră și încrâncenată. Pentru că și peisajele exterioare sunt dezolante și respingătoare, precum cele interioare.
Hărțuiala cea mai mare o reprezintă însă zvonurile. Mama, surorile, cumnații și prietenele sunt revoltate de aventura cu lăptarul, de care aud de la „zvonaci“. Eroina a fost acostată doar de trei ori de lăptar, dar „bârfele te asaltau, te lăsau, veneau, plecau, se mutau la altă țintă și iar reveneau“. Sunt ca o vânătoare greu de definit, pentru că se întâmplă pe bucăți: „Nițică aici, nițică dincolo, poate, poate nu, posibil, nu știu. Însemna apropouri constante, simboluri, reprezentări, metafore.“ Nimeni nu ar putea lupta cu ele. Iar cel mai inventiv dintre toți zvonacii este soțul surorii mai mari, cumnatul nr. 1, preocupat de viața sexuală a celorlalți și gata mereu să inventeze ceva neadevărat. El a lansat povestea despre aventura care nu va mai avea loc niciodată nu pentru că eroina îl detestă pe bărbatul însurat, ci datorită faptului că lăptarul va fi în curând omorât.
Zvonurile mai sunt dublate și de suspiciuni: toată lumea bănuiește pe toată lumea. De multe ori are loc câte o conversație simplă, dar interlocutorii adaugă de la ei detalii, șușotesc pe la spate și atunci oamenii se trezesc în toiul nopții că le intră soldați înarmați în casă, cu cagule și măști pe față, cu arme întinse amenințător spre patul lor, gata să îi omoare pentru o minciună.
Pe lângă lăptar, eroina este hărțuită și de unul dintre vecini, Cutare McCutare, a cărui violență este mai ușor de înțeles: tatăl său, una dintre surori și fratele mai mare au fost pe rând împușcați, al doilea frate a fost omorât în timp ce trecea strada, cel care era obsedat de armele nucleare ale americanilor și rușilor „băiatul atomic“ se sinucide punându-și o pungă de plastic pe cap, iar frățiorul cel mai mic, de trei ani, cade (e împins?) de la etaj, prin geamul dormitorului. Nu e de mirare atunci că și Cutare McCutare e în stare să o amenințe pe eroină, punându-i pistolul la piept în toaleta unui club. Doar când aude că falsul lăptar ar fi iubitul ei, încetează cu hărțuirile. La un moment dat, să ne mai mirăm oare?, va fi și el împușcat.
În familia eroinei lucrurile evoluează la fel de tragic. Fratele cel mare a luat calea pribegiei și a dispărut pentru totdeauna. O soră s-a căsătorit cu cineva din aparatul de stat, prin urmare a trebuit să se mute „în cine știe ce țară de peste apă, poate chiar în acea țară de peste acea apă“, fiind avertizată ca nu cumva să îndrăznească să se mai întoarcă vreodată. Sora cea mare este nefericită alături de un soț obsedat sexual, cumantul nr.1, care îi adresează mereu eroinei replici pornografice. O altă soră nu s-a putut căsători cu bărbatul pe care l-a iubit pentru că acesta a fost omorât la locul de muncă, într-un atentat cu o mașină-capcană. Doi dintre frații eroinei sunt paramilitari, adică „bărbați răzvrătiți, impetuoși, năucitori“, „rebeli și grăbiți să-și afle moartea“ și doar moartea e aceea care reușește să îi oprească. Nu poți să nu te implici, recunoaște eroina, dar atunci trebuie să te ascunzi, să omori oameni și animale, să fii omorât, să fii bătut și torturat, să faci greva foamei și să fii transformat într-o cu totul altă persoană decât ești cu adevărat. Care oricum va ajunge mai devreme sau mai târziu la doi metri sub pământ. Acolo unde este și tatăl ei, după ce a trăit cu depresii grave: „mari, teribile, năvalnice, gigantice, întunecate ca norii de furtună, molipsitoare, negre ca pana ciorii, a corbului, a stăncuței, cu sicrie peste sicrie, catacombe peste catacombe, schelete peste cranii peste oase tărându-se pe pământ spre groapă.“ Poate de aceea nu era în stare nici măcar să-și amintească numele celor zece copii ai săi.
Mama care le-a dat naștere a luat-o razna la cincizeci de ani. Crezând zvonurile colportate despre fiica ei, e cuprinsă de o panică viscerală. Începe să țină rânduieli bisericești, să meargă pe la preoți și să se roage din oră în oră ca să-și scape fiica de bărbații nepotriviți. Ajunge să fie o adevărată pacoste pentru copiii ei, „de parcă ar trăi pe o altă planetă“.
Mai există și alți nebuni în familie, „cu acte în regulă“. De pildă soțul celei de-a treia surori a eroinei, cumnatul nr. 3. Anomalia lui psihică e legată de felul „tiranic“ și „agresiv“ prin care abordează exercițiile fizice, singurele de care e obsedat. Altminteri nu bârfește, nu face apropouri obscene, nu minte și, mai ales, vede în femei niște figuri mitice, supranaturale, pline de curaj. Motivele sunt suficiente ca să fie considerat anormal, dar și să fie iubit de femeile din jur. De aceea alege eroina să fugă alături de el, știind că lăptarul se teme să-i facă vreun rău: dacă l-ar ataca, avea să fie dat afară din toate casele conspirative și aruncat în calea primului vehicul militar de patrulare, de parcă ar fi un polițist oarecare al statului și nu unul dintre eroii cei mai influenți ai opoziției.
Într-o seară, pe când naratoarea se întoarce de la ora de franceză, lăptarul o oprește și o amenință din nou: dacă nu renunță la iubitul ei, îl va omorî. Paralizată de frică, ca de atâtea ori când i se adresează falsul lăptar, îi zvâcnește șira spinării, simte „înfiorări“ de-a lungul picioarelor, „curenți în tendoane“, „infiltrări de spaimă nevrotică și frisoane în jurul coapselor și a șezutului“. Din fericire o salvează adevăratul lăptar, unul dintre puținii oameni din oraș care este drăguț cu ea. Motivul: în tinerețe era îndrăgostit de mama ei. Acum are o reputație proastă în oraș: a dat de gol insurecționiștii care i-au ascuns arme în curte și în casă. Știa ce-l așteaptă și, într-adevăr, adversarii se vor răzbuna, împușcându-l. Nu reușesc să-l omoare, dar va ajunge la spital, unde va fi îngrijit de mama naratoarei, împinsă de fiicele ei să-și uite văduvia și să încerce să trăiască o viață normală alături de el. Fără să aibă, desigur, nici un succes.
Tot adevăratul lăptar o încurajează pe eroină să se asocieze cu feministele din oraș, ceea ce ea refuză să facă. Și ele, feministele, sunt considerate „sărite peste pârleaz“: niște adversare „depravate“, „insurecționiste lesbiene practicante ale avortului“. Dar mai sunt și alte femei nebune în oraș. Una dintre ele, „fata cu tabletele“, o otrăvește pe eroină, aducând-o în pragul morții. Victima nu vrea să fie dusă la spital pentru că spitalul anunță poliția, iar poliția vine și te obligă să devii informator. Supraviețuiește acasă, unde află că „fata cu tabletele“ a fost și ea găsită moartă. Și ce urmează? Eroina este învinovățită că s-ar fi folosit de falsul lăptar ca să o ucidă.
Nefericirea ei se amplifică tot mai mult. Doar când, la sfârșitul romanului, poate să alerge din nou, simte că i-a revenit puterea de a i se opune răului. Trage în piept „lumina sfârșitului de amiază“ și aproape o pufnește râsul. A înțeles: drumul către înțelepciune e lung și plin de meandre, iar calea spre paradis trece prin infern. Cu siguranță undeva, dincolo de întunericul prin care rătăcește acum, o așteaptă o viață mai bună.