Nu e ușor să vorbești despre un artist atât de atipic cum e Paul Celan și în care te regăsești ca poet mai mult decât în toți ceilalți, nu vorbesc aici de vocația lui profetică sau despre înălțimea și cotiturile gândului, ci mai ales de înțelegerea poeziei lui pe cale senzorială: muzica, pauzele, vibrația cuvântului în învelișurile aparent improprii te transpun într-o stare hipnotică. Fac parte din famila lui de poeți, din păcate a celor mai greu de aflat în labirintul lor interior… dintre toți „păcătoșii“, care comit poezie, Paul Celan este „icoana la care mă închin“, fiindcă numai el îmi domină conjunctura perfectă între gând și simț. Cu cît tăcerile sunt mai mari, cu cît bâjbâim mai mult prin întuneric, umbrele, confuziile, nevăzutele, te fac să-i auzi ascunzișul. Ascunzișul lui e muzică, e respirația misterului. Deși am tradus în bursele avute în Germania volumele Die Niemandsrose ( Trandafirul nimănui) și Sprachgitter (Gratiile limbii), consultându-mă cu specialiști de la Literarisches Kolloquim – Berlin, traducerile mele n-au putut apărea din cauza unei conjuncturi, de care mi-e silă să vorbesc în această primăvară neagră în superbia ei, când se împlinesc 100 de ani de la nașterea și 50 de la moartea poetului. În orice caz, cineva care mă iubește s-o găsi să îmi publice peste 10 ani traducerile din Celan-ul meu post-mortem la centenar. Așadar: Sois sage, ô ma douleur, ceea ce s-ar traduce în limba română: Răbdare și tutun!.
Prezentare și traducere de Nora IUGA
Versuri din Gratiile limbii
Întoarcere acasă
Căderi de zăpadă, mai dese, mai dese,
de culoarea columbilor, ca ieri,
căderi de zăpadă, parcă încă mai dormi.
Alb înmagazinat departe.
Dincolo, nesfârșită,
urmă de sanie a ce s-a pierdut.
Dedesubt, păzit
se opintește-n sus,
făcând ochii să doară,
colină de colină,
invizibil.
Pe fiecare, adus pe negândite în prezentul lui,
un eu scăpat în muțenie: lemnos, un fulg.
Acolo: un sentiment,
adus încoace de un vânt înghețat,
care apretează pânza steagului
de culoarea columbilor, de culoarea zăpezii.
Jos
Purtată pe ascuns în uitare
o discuție-ntre oaspeți
a ochilor noștri înceți.
Purtată pe ascuns silabă de silabă, împărțite
în zaruri orbite de ziua, după care
mâna jucătoare se întinde, mare,
trezindu-se.
Și preamultul cuvântului meu
acostat la micul cristal
din portul tăcerii tale.
Noapte
Pietriș, grohotiș. Și un zvon de cioburi, zvelt
consimtțământ al orei.
Schimb de ochi, în sfârșit, în netimp:
statornicită în tablou,
înlemnită
retină – :
semnul nesfărșirii.
Se poate imagina:
sus, în caruselul lumii,
asemenea stelelor,
roșul celor două guri.
Se poate auzi ( înaintea zorilor?): o piatră,
luând-o drept țintă pe cealaltă.
Barca deșeurilor
Oră de apă, barca deșeurilor
ne poartă pe seară, ca și ea,
nu simțim nici o grabă, un de ce
mort stă la gard.
………………………………..
Ușurat. Plămânul, meduza
se umflă a clopot, un brun
adaus de suflete atinge
luminos respiratul Nu
În depărtare
Muțenie, din nou, încăpătoare, o casă;
vino, să locuiești.
Ore, în trepte afurisit de frumoase:
posibil de ajuns la acel sălaș liber.
Mai iute decât aerul rămas de atunci: să respiri,
să respiri, să fii tu.
O zi și încă una
Un Tu jilav. Liniștea ne-a luat-o
înainte zburând, o a doua
viață limpede.
Am câștigat, am pierdut, noi am crezut
în minuni întunecate, ramul,
scris iute pe cer, ne-a purtat, a crescut
prin albul ce-l trage în traiectoria lunii, o dimineață
a sărit sus în ieri, am luat, am făcut praf,
candelabrul, am aruncat
tot în mâna nimănui.
