Sophie Brouquet are un doctorat în Istorie încheiat cu Jacques Le Goff, completat ulterior și cu o teză de istoria artei medievale. Este profesoară la Universitatea Toulouse-Le Mirail și scrie despre subiecte diverse de istorie premodernă, printre acestea figurând poveștile fecioarelor luptătoare, istoria costumului, comanda de manuscrise miniate și alte forme de patronat cultural, meseriile Evului Mediu sau lumea marginalilor de orice tip. Aceste specializări și ramificații au condus la prezența repetată a numelui său într-o colecție de studii de istorie culturală și artă, cu teme de istorie medievală preponderent nord-europeană și cu o foarte bună ilustrare grafică, prin extrase din importante colecții europene de manuscrise. În absența altor precizări editoriale, este probabil (dată fiind și completarea de studii menționată mai sus) că autoarea își ilustrează singură cărțile, deși textul studiilor sale de la Ouest-France rămâne de pură istorie culturală, ca și cele din publicații savante. Dar pentru titlurile distribuite inclusiv prin rețeaua unor muzee de artă medievală cum este, de exemplu, căutatul Musée de Cluny, Sophie Brouquet recurge la o veche și bine testată complementaritate a istoriei cu arta, însoțind textul de istorie cu imagini de artă care îl reconstruiesc vizual. Ca și Chiara Frugoni, Brouquet nu face comentariu de artă, rămânând ancorată în discursul propriu-zis istoric, cu metodele lui clasice de investigare și citare; însă titlurile de la Ouest-France afirmă un cunoscut mod de popularizare a științei istoricej prin artă, în scop muzeal și general educativ, totuși nu lipsit de sugestii cu potențial academic.
Marginalii uneia dintre cărțile mai noi ale profesoarei din Toulouse sunt leproșii, tâlharii, proxeneții, săracii și cerșetorii Evului Mediu. Sunt categorii sociale intens studiate în toate spațiile occidentale, generând emulație și completări oportune și în arealul de cultură răsăriteană al Europei de Est și Balcanilor. Recursul complementar la imagine, pe care istoricii rareori îl problematizează, urmează în acest caz nu doar logica cititorului comod, ci și faptul că istoria medievală dezarmează prin multe tabuuri, lacune, transpuneri ale relațiilor de putere în discurs oficial, ideologic și partizan. Rezultă prin urmare, mai ales într-un asemenea subiect, sistematice omisiuni, din dezinteres sau pudoare, și chiar zone nerecuperabile altfel decât prin ceea ce mai poți întrezări când și când dincolo de vreo „mută“ imagine. Astfel, miniaturi seducătoare devin niște rezerve strategice care, deschise cu chei potrivite, ne pot realimenta la nesfârșit istoriografia, satisfăcând setea noastră de discursuri, nostalgia față de trecut și plăcerea pentru noutate. Digitalizarea colecțiilor deținute de mari biblioteci europene va amplifica foarte probabil pe viitor acest fenomen, iar cărți precum cea despre marginali a Sophiei Brouquet sunt în mai mare măsură apte să atragă, prin apelul la imagine rară, un istoric de artă decât să mai surprindă cu vreo informație un documentarist deja experimentat.
cartea despre marginali definește și expune sintetic formele de excludere socială din Evul Mediu, simplificând materia în mici capitole despre diformități corporale, „diformitățile sufletului“ (maladia mentală), devianță sexuală, prostituție, vagabondaj, cerșetorie și delincvență și încheie cu forme de sancțiune a acestor transgresiuni sociale și cu câteva precizări privind tentativele istorice de reintegrare socială a marginalilor. Între text și imaginile propuse nu există corespondențe directe, dar editarea imaginilor selectate este profesionistă și informația completă, calitate care distinge o asemenea carte de albume de artă nici ele pretențioase și cu scop aparent similar, promovate în anii din urmă la noi prin rețelele de presă scrisă.
Pornind de la definirea marginalilor medievali drept tot ceea ce rămâne în afara sistemului rigid al claselor sociale, Sophie Brouquet pleacă de la leprosul care domină Europa occidentală până spre secolele XV-XVI. Marginalul este definit prin „criteriul utilității publice“, or, în acest caz bolnavul contagios este primul exclus. Leprosul nu are nici măcar aura nebunului mistic: ritualul de îndepărtare a acestuia include chiar o slujbă ca de înmormântare (indicând moartea lui socială), spitalele refuză să îl primească, iar izolarea lui conduce chiar la apariția unor comunități și a unei arhitecturi specifice (leprozeria) de tip monastic-spitalicesc. Lepra, ca și alte boli grave, nu i-a ocolit în istorie nici măcar pe regi (vezi Balduin al IV-lea, regele Ierusalimului, supranumit „Leprosul“), dar studiile pe schelete de bolnavi dovedesc că un nivel de trai ridicat încetinea degradarea produsă de boală.
Dincolo de nebunie, diformitățile spirituale vizează obsesia posedării de către diavol, cu corolarul acesteia, exorcizarea. Practicile de acest fel datează încă din Antichitate, situațiile de posedare fiind astăzi subsumabile în unele cazuri unor afecțiuni depistate. Rămâne, desigur, neclară eficacitatea vindecărilor subite, care nici măcar nu mai intră în epocă în categoria miracolelor, ci a unor practici ecleziastice relativ comune.
Devianța sexuală se reduce în carte doar la tratarea problemei homosexualității, care, până la Conciliul Lateran III din 1179, când Biserica Catolică se pronunță explicit împotriva acestei practici, este bine tolerată în sânul acesteia, fiind chiar destul de răspândită în interiorul clerului catolic. Cu origini și forme de atestare străvechi, încă din Biblia evreiască, homosexualitatea este reprimată violent mai ales prin brațul polițiilor regale și ca expresie a unui interes prioritar demografic. Cultural, ea își află destule justificări înalte și, aș adăuga, a fost fatalmente încurajată în unele cercuri de ținuta intelectuală modestă a atâtor femei (ceea ce scade atractivitatea față de sexul opus), ca și de discursuri religioase care, în mod contraproductiv, au înfierat sistematic sexualitatea feminină.
În ceea ce le privește pe prostituate, acestea nu sunt neapărat marginale, fiind chiar supuse în timp unor forme de protecție socială și constituite într-un grup cu funcție distinctă, deși ambivalentă. Este interesant în acest sens – și hilar – răspunsul unui teolog parizian din secolul XIV la dorința prostituatelor pariziene de a finanța (și de a li se dedica, prin urmare) un vitraliu la Notre-Dame. Teologul estimează că și ele ar trebui să aibă dreptul obișnuit al breslelor de a ctitori în calitate de „lucrătoare“, cu condiția să nu le facă plăcere munca lor. Cum s-ar fi putut lămuri însă autoritățile în această problemă e un aspect foarte neclar. Este de observat și că legislațiile care incriminează juridic proxenetismul, nu însă și prostituția, își au originea în nordul Europei (cu aceleași argumente de până în zilele noastre), și că ideea de a preveni prin prostituție săvârșirea unor păcate mult mai grave (și ea reluată pe alocuri în prezent) ține de logica mai veche a societăților europene. Nu trebuie omis totuși că, mai ales începând cu secolul XII, Biserica Catolică face eforturi sistematice de a recupera prostituatele pentru societate, după modelul exemplar al Mariei Magdalena.
Un capitol destinat declasării vizează vagabonzii și cerșetorii, acești „inutili ai lumii“ aflați pe o graniță fragilă cu delincvența. Societățile medievale au condamnat sistematic refuzul de a munci, dar spectrul acestei categorii de săraci este foarte larg, cuprinzând diverse eșecuri ale dinamicii sociale (de exemplu, lucrători dezrădăcinați după prăbușirea unei mici industrii locale sau sustrași circuitelor economice după accidente de muncă). Adaug, ca o observație proprie, că arta acestor secole documentează foarte bine cazurile de dizabilitate locomotorie. Aflăm și că, în societățile medievale, procentul sărăciei este estimat a ajunge până la 20% din populație, cu unele momente de vârf când dispar inclusiv discursurile creștinești, iar autoritățile citadine și chiar o parte din cele ecleziastice îi alungă pe săracii problematici din orașe. În sensul definirii și categorisirii delincvenței, cu toate sancțiunile ce decurg din aceasta, primatul le revine cronologic landurilor germane, în secolul al XIV-lea.
Ca analiză a mediilor favorabile delincvenței, taverna, bordelul și închisoarea sunt locuri predilecte de formare, în sens cinic, a „școlii vieții“, deși autoarea semnalează că infracțiunile nu aparțin exclusiv marginalilor, ci sunt doar mai vizibile și mai aspru sancționate în cazul lor. Totuși, recidivele și persistența în viciu sunt frecvente printre săraci, pe fondul unor societăți cu o dinamică evolutivă mult prea slabă, adesea inexistentă, care îi condamnă aprioric pe cei mai slabi. Juridic, societatea medievală pedepsește mult mai aspru furtul decât violența, punând bazele unui respect exagerat pentru proprietate. Procentul de femei a fost calculat la mai puțin de 20% din tabloul general al delincvenței, deși simplificările operate de autoare obligă la o necesară mefiență în preluarea acestor date.
Pornind de la observația lui Jacques Le Goff că „societatea medievală a fost o mare generatoare de marginalitate“ (p. 123), concluzia studiului sintetic al Sophiei Brouquet, fost discipol a lui Le Goff, este că tot în sânul acestei lumi au apărut treptat, s-au dezvoltat și îmbunătățit și cele mai eficiente soluții de combatere a acestor realități.