Ură parfumată cu vibrări de violent

cei patru contraforți pe care sprijină Horia-Roman Patapievici arhitectura articolelor de atitudine adunate în volumul Anii urii (Editura Humanitas, 2019) ridică tot atâtea semne de întrebare cărora li se caută un răspuns: care este miza încrâncenatei lupte politice de la noi?; cum de s-a ajuns la diabolizarea intelectualilor?; de ce este importantă cunoaşterea unor noțiuni precum aceea de centru (necesară normalizării dezbaterilor publice) și aceea de moderație (propice bunei funcționări a democrației)?; care sunt cauzele defectuoasei relații cu opinia publică la care a ajuns lumea politicii și presa, împiedicându-se astfel înregistrarea de progrese în domeniul democrației? Relația dintre politic, mass-media și opinie publică străbate ca un fir roșu cuprinsul cărții, iar acest triunghi, care este de domeniul evidenței în societățile normale, s-a transformat la noi într-un triunghi amputat, devenind „biunghiul” presă-politică, fundamentat pe grupe de interese.

Trista constatare a lui Horia-Roman Patapievici este că, în dezbaterile noastre publice, impulsul pătimaș necenzurat ține locul atitudinii serioase și că risipa de energie maschează absența realizărilor: „Ceea ce este uluitor în țara noastră este ușurința cu care se trece de la un lucru la altul. […] Subiectul moare, dar agitația rămâne – și anume, legată de alt eveniment, de noul eveniment, care mobilizează, întocmai ca precedentul, toate energiile, toate pasiunile, toată atenția, toată încrâncenarea. Lumea este la fel de reactivă și pătimașă ca întotdeauna, dar pe alte teme, iar ceea ce este straniu este că vechile teme sunt complet uitate. Întocmai ca vechile teme, noile teme obsedează. Doar că obsesiile de ieri sunt complet uitate, în favoarea obsesiilor de azi. […] Tot restul încetează să mai existe. La noi, subiectele se schimbă fără să lase amintiri, iar singurul lucru care nu e doar amintire este agitația, care produce mereu conflicte și ulcerări”. (pp. 224–225). Prin urmare, amploarea gesticulației se substituie conținutului dezbaterilor, făcând din acestea doar un pretext pentru dezlănțuirea agitației, care devine unicul conținut al discuțiilor publice. Fiind în stare să facem din orice un spectacol, ne lăsăm furați de gesticulația cabotină, în dauna conținutului.

democrația nu exclude proliferarea, în interiorul ei, a dictaturilor de tot felul, unele dintre ele fiind bazate pe puterea cuvântului. La noi nu se emit discursuri coerente, ci „doar urlete, zbierete, zgomot, altercații, agitație, vacarm. Și lucrarea neadormită și plină de succes a răului. […] fiecare nu se ascultă decât pe sine, în toate alteritățile în care se recunoaște, solipsist și ipsatoriu, și care îl confirmă. Ca să ajungi la ceva nou, trebuie să asculți, să iei în serios, să te predai înțelesurilor care sunt diferite de tine”. (p. 54). Orice persoană civilizată nu poate fi decât de acord cu astfel de aserțiuni, din moment ce în alte arii geo-politice se utilizează un model de comunicare în care nu este deloc politicos să întrerupi interlocutorul (pauzele au rolul lor de respirație necesară sau de a exprima aprobarea). În schimb, la noi, un moment de liniște este interpretat a fi un eșec al conversației, o lipsă de inițiativă. Și totuși, liniștea este și ea bună la ceva, întrucât „cel mai mult au nevoie de liniște hoții, pentru că numai ei se feresc să facă vreun zgomot atunci când operează”. (p. 142).

Cuvântul este instrumentul universal al democrației, între cadrele căreia opinia publică reprezintă fundamentul oricărei legitimități și legitimări. Or, mecanismele prin care se formează opinia publică depind de exprimarea liberă și îngrijită a cuvântului, ele fiind determinate de mai mulți factori (persuasiune, liber-arbitru, consimțământ, discernământ și spirit critic). Altminteri, vocea democrației este bruiată: „Vacarmul psihic face imposibilă polifonia minții, iar mintea nu mai poate dezvolta o gândire liberă de pre-judecăți, deoarece e obligată, de tropismele psihice induse de zgomotul de fond al informației, să rămână lipite de ele. Omul nu se mai poate raporta nici la fapte, nici la judecăți și nici măcar la sine însuși”. (p. 493). Tot ceea ce se poate face în climatul cacofonic, în care raportul dintre semnal și zgomot este răsturnat (zgomotul devine mesaj, iar semnalul – doar un pretext) rămâne să se găsească armonia unui discurs public ținut la nivel rațional, încercându-se izolarea prin discernământ a patimei celor care urăsc la modul patologic.

Iată şi o definiţie care justifică titlul cărții: „Ura este ceva teribil: nu poate fi ignorată, pentru că te caută, refuză să te ignore; nu poate fi ștearsă, pentru că stigmatizează; nu poate fi întoarsă din drum, pentru că îți barează toate drumurile. […] Ura este paranoică: orice lucru o confirmă, fiecare detaliu îi arată necesitatea și totul o face obligatorie. E implacabilă și înfometată: nici o dezmințire nu o potolește, nici o pedeapsă nu o satură, nici o ispășire nu o satisface, nici un fapt dovedit nu o infirmă, nici un argument nu o dezarmează”. (pp. 67–68). Ura endemică, unită cu o totală lipsă de scrupule, este consecința firească a furiei pe care zgomotul de fond al presei l-a inoculat sub forma fricii în mințile adversarilor de idei, cărora faptele le sunt interzise, judecățile invalidate, opinia publică inaccesibilă, iar spiritul critic cu neputință de exercitat. În consecință, „[…] trăim într-o țară în care nu răul este umbra binelui, ci binele este umbra răului”. (p. 184). Numai umbra spinului…

Spațiul public – ce nu mai asigură climatul posibilelor libertăți de expresie, ci al campanilor numite, în dulcea limbă denaturată unde își au obârșia, character assasination – este pe cale de a fi intoxicat de fundamentalismul ideologiei așa-zis progresiste (în fapt, regresiste): „A reintrat în modă, și la noi, să te declari cu toată emfaza marxist. Ba, dacă ești mai sofisticat, mai artist, mai up to date, mai băgat în trendurile occidentale, e foarte șic să precizezi, cu finețea degetului mic ridicat în sus când apuci ceașca, că ești «marxist critic»” (p. 358). Explicând ce este, unde duce și ce poate face marxismul, Horia-Roman Patapievici expune un rechizitoriu care se încheie astfel: „să te declari în România marxist (sau, mai șic, «marxist critic»), poate fi explicat numai prin: ignoranță (față de ce este marxismul în sine); complicitate (cu ceea ce a făcut marxismul în țara ta – și, de fapt, oriunde în lume), vinovăție (pentru participare la crimele și fărădelegile marxiste), conformism servil (cu modele stângiste occidentale), prostie (fără calificare suplimentară)” (pp. 361–362).

Desigur că, spirit democrat, Horia-Roman Patapievici nu este de părere că opțiunea față de marxism ar trebui interzisă, ci doar demonstrează ce înseamnă pentru partizanii lui logica violenței, suprimarea libertății, tirania birocratică ș.c.l., noii marxiști români fiind negaționiști în cunoștință de cauză. Acest vânt neliniștitor care bate dinspre Vest aduce cu sine și primejdia etichetărilor nedrepte: „Cum nu ești pe linie, cum devii fascist; cum plângi că se muncește prost, cum devii dușmanul săracilor; cum prețuiești creștinismul, cum devii fundamentalist; cum critici islamismul, cum ești denunțat ca islamofob; cum critici estalishment-ul neoavangardei, cum devii racționar (și ești demascat ca toxic); cum respingi socialismul, cum devii legionar; cum îți declari anticomunismul, cum ești taxat imediat taliban; cum ești pro-capitalist, cum ți se lipește eticheta de darwinist social; cum critici politicile identității de gen, cum ești demascat ca rasist; cum elogiezi Europa, cum devii suprematist (alb, bărbat, creștin, heterosexual…); etc., etc. Unde ideologia domină, stigmatizarea e întotdeauna un procedeu al intimidări”. (p. 88).

Lui Horia-Roman Patapievici i se pare important să înțelegem de ce și cum funcționează acest mecanism al intimidării, deoarece stigmatizarea are rolul de a răsturna cursul opiniei publice într-o societate în care accesul la putere este decis prin vot. Astfel, stigmatizarea adversarului devine parte din strategiile de influențare, cucerire și dominare a opiniei publice. Mai grav este faptul că procesul de stigmatizare și comportamentele pe care acest proces le produce nu îi afectează doar pe cei vizați, ci și pe aceia care intră în contact direct cu ei. Se poate vorbi, astfel, de o stigmă asociată (îndeosebi de o stigmă morală), care i s-a aplicat lui Horia-Roman Patapievici însuși. Este de la sine înțeles că stigmatizarea merge mână în mână cu manipularea: „Când un om crede în sinea lui că albul e negru (este vorba despre culori – n.m., V. S.), aveam de-a face cu un prost; când cineva care știe că albul nu e negru susține în public că albul e negru avem de-a face cu un manipulator; când un om care crede sincer că albul e negru face propagandă ideii că albul e negru, avem de-a face cu un prost care manipulează.” (p. 165).

așa cum ne-a obișnuit încă de pe vremea Politice-lor, Horia-Roman Patapievici aduce în articolele sale de atitudine clarificări interesante și pertinente, care îi fixează concepția între cadre deloc limitative. Multe alte subiecte discutate în Anii urii ar putea intra în atenția oricărui comentariu critic: logica alianțelor politice, ocuparea centrului, monopolul politico-juridic, sistemul electoral, retorismul din mass-media, corectitudinea politică, libertatea, violența, patriotismul, divertismentul ș.a. Observațiile au o deschidere în evantai și cuprind o tematică amplă, astfel încât, chiar dacă se are în vedere un aspect particular sau altul în articole, un principiu de fond rămâne mereu sesizabil. După ce dă curs necesității de a restabili faptele, deoarece acestea nu fuseseră până acum expuse în mod corect în spațiul civic, Horia-Roman Patapievici recurge la procedeul dezbaterii de idei. Ca de obicei, el gândește lucrurile disociativ și adecvat, fixând discuția la obiect într-un domeniu cum este acela al vieții publice, în care singura instituție care pare a funcționa ireproșabil este instituția inadecvării la obiect. Lectura celor aproape cinci sute de pagini ale culegerii Anii urii nu lasă nicio clipă impresia unei aglomerări de elemente disparate, joncțiunea ansamblului fiind impecabilă.