într-un minunat poem intitulat Epoca, Osip Mandelstam vorbește despre epoca sa „cu spinarea frântă“, epoca marilor tiranii ideologice, epoca în care Stalin desăvârșește teroarea căreia poetul rus îi va cădea victimă. Cu toate acestea, există o fascinație în fața dezastrului, în fața acestei epoci a catastrofelor, poate și prin faptul că Rusia se transformă cu o viteză uluitoare, că cetățenii ei participă la o gigantomahie. În Anii urii, (Humanitas, București, 2019) care antologhează circa un deceniu de publicistică, Horia-Roman Patapievici ne așază în fața unei epoci „cu spinarea frântă“, dar ea nu exercită nicio fascinație, dezastrul care se profilează la orizont nu are nicio măreție, el corespunde meschinăriei unei clase politice care duce totul în deriziune și insignifianță și unei societăți civile izolate, aflate sub asediu ca și principalele instituții ale statului. Există însă o încercare de a filtra această urâțenie a vieții noastre publice unde demisia morală devine emblematică prin a se confunda cu însăși rațiunea de a fi în lume, iar autorul îl întrebuințează, în acest sens, nu de puține ori pe Shakespeare, convocând totodată și mari gânditori politici și repere morale. Într-un fel, cultura europeană și cultura civică a Europei sunt oferite ca remedii într-o lume (românească) scoasă din țâțâni.
E aproape imposibil să rezumi bogăția de sugestii, de idei, finețea analitică a autorului într-o pagină și ceva, de aceea m-am oprit doar la câteva aspecte, am preferat un survol asupra cărții care să-i prindă câteva aspecte. Un articol sinteză, Exercițiu de clarificare în două părți, expune un raționament cadru cu privire la o Românie care se refondează pe trei piloni, zgomotul, furia și ura. Toate decurg din ceea ce autorul numește „închiderea minții“, „ captivitatea inteligenței, incapacitatea de a mai ieși din peștera judecăților gata făcute“, „îngenuncherea discernământului individual“, „blocarea capacității naturale a minții de a primi informații noi“, „aducerea sensibilității individuale la o stare de dependență psihologică acută față de niște scheme stereotipe de reacție“, „incapacitatea totală de a se raporta critic la informațiile care o contrazic ori infirmă convingerile în numele cărora a fost instaurată blocarea“, „autoblocarea inteligenței“ etc. Toate aceste variații definiționale care au aspectul unei digresiuni evocă una dintre tezele autorului chiar dacă ea nu este formulată ca atare, anume că asistăm la o nouă antropogeneză, după cea totalitară care ne propunea o refondare a umanului după modelul umanismului socialist și constituirea unui tipizat antropologic, homo novus, mai precis un homocus (homo sovieticus), care să populeze societatea comunistă. Sigur, proiectul nu există ca atare pe masa politicienilor, dar el se desprinde din tot ceea ce ei întreprind prin pervertirea principiilor fondatoare de instituții democratice, prin crearea unui vast sistem clientelar care coboară dinspre vârful societății spre baza ei ca un proces de contaminare sau urmând o veche zicală: peștele de la cap se-mpute. Închiderea minții nu este un fenomen izolat și face parte din această antropogeneză postrevoluționară la care presa, la rândul ei infestată, arondată, își aduce o contribuție considerabilă. Cealaltă dimensiune a distrugerii sistematice a unei societăți, așa cum o prezintă în articolele sale Horia Patapievici o constituie legalizarea ilegalității sau, mai precis, introducerea în corpul legii a unor amendamente care joacă rolul virusului, furnizând posibilitatea de a denatura spiritul legii, de a întoarce legea împotriva ei anulându-i discernământul și rigoarea care îi decid aplicabilitatea, cu alte cuvinte frângându-i spinarea. Ceea ce este valabil pentru lege este valabil și pentru instituțiile fondate pe ea, luate și ele cu asalt, prin restrângerea atribuțiilor, prin înlocuirea indivizilor cu probitate morală și profesională cu indivizi tranzacționali, reputați pentru modestia profesională și obedienți politic. Meritul autorului este de a urmări și descrie cu o acuratețe aproape clinică acest fenomen în desfășurare pe toate palierele vieții noastre publice. Frângerea spinării principalelor puteri în stat, cu instituțiile pe care le reprezintă și edificarea unui nou tipizat antropologic, un individ tranzacțional, obedient, aflat într-o degringoladă morală și intelectivă, încărcat de zgomotul și furia deversate mediatic în overdoze, manipulabil în fel și chip, corelată cu frângerea spinării intelectualului civic, al individului independent, moral constituit, cu capcitățile intelective intacte, lucid, echilibrat afectiv, capabil de discernământ dau rezultanta unei provocări pentru care nimeni nu ne-a pregătit. Altfel spus, Horia Patapievici face o radiografie a denaturării misiunii principalelor puteri în stat și a instituțiilor reprezentative. Spre exemplu, zgomotul reprezintă acest bruiaj generalizat al discernământului opiniei publice, generator de anomie, făcând imposibil consensul asupra faptelor, transformând judecățile în păreri, împiedicând confruntarea firească a argumentelor și decantarea adevărului, suspendând judecata critică înlocuită cu invectiva, și instaurând o hiperactivitate isterică la confiniile cu furia și ura, o ură care este dirijată manipulativ pe bază de comandamente politice sau de interesele particulare ale magnaților de presă și clientelei lor. Corelatul acestui fenomen îl reprezintă, în opinia autorului, transformarea politicii în divertisment, un fel de reality show unde ceea ce ține de fake news face deliciul unui public excitat, cu apetit pentru catastrofă, promiscuitate și violență, fenomen vizat de critica popperiană asupra televiziunii și tipului de mass culture produs de ea.
nimic nu e lăsat deoparte din ceea ce ne caracterizează, un articol vine mereu în completarea altuia, aceleași teme abordate din unghiuri diferite sunt reluate, ceea ce conferă volumului coerența și viziunea de ansamblu asupra societății românești contemporane, prin realizarea unui profil identitar, sondarea acelei Românii profunde la care nu avem acces numaidecât, sesizarea metabolismului vieții publice, expunerea strategiilor care ne dezbină și ne înfeudează, descrierea modului de funcționare a mașinăriei politice, raportarea la modelele exemplare, la discernământul necesar edificării spiritului civic. În fapt, volumul are ca orizont educarea acestui spirit civic care stă la baza constituirii societății civile. El reprezintă un acut exercițiu de luciditate într-o lume translucidă etic, un manual de morală practică într-o lume în care imoralitatea tinde să devină un model, un act de discernământ și curaj pentru cei care nu vor să trăiască cu spinarea frântă.