Un test pentru normalitatea vieții literare

Și fiindcă vorbim despre boală și vindecare. Pentru pandemia de coronavirus, există teste care ne spun dacă suntem contaminați sau nu. Cum ar arăta, ne întrebăm, un test care să măsoare cât de sănătoși suntem noi, cei care populăm spațiul literar? Cum măsurăm dacă viața literară este una normală, cu alte cuvinte, dacă nu stă în logica destrucției cu orice preț a celorlalți, în logica atacului îndreptat împotriva celorlalți, în orice condiții, chiar și atunci când faptele acelora nu sunt blamabile? Credem că un test relativ simplu l-ar constitui curajul de a recunoaște, dacă e cazul, că ai greșit atunci când i-ai pus o pecete negativă adversarului tău, când i-ai dat un verdict literar nefavorabil. Da, adversitatea există și e de înțeles, însă, într-o lumea care aspiră spre normalitate, confruntarea trebuie să fie însoțită de acest gest de a recunoaște, atunci când te-ai înșelat, că te-ai înșelat în privința celuilalt, că l-ai judecat nedrept pe el, ca om, într-o împrejurare sau alta, ori că ai apreciat nedrept o carte a lui, scrisul lui. Ce pas uriaș este acest singur pas: să citești cărțile adversarului tău și, dacă îți plac, să recunoști cu onestitate că te-ai aflat în eroare atunci când l-ai atacat – în realitate, este un scriitor de valoare; să ai puterea să-ți faci mea culpa și să lauzi ce e de lăudat, chiar dacă poartă semnătura unui neprieten de-al tău. Să recunoști asta ni se pare probă de curaj, de demnitate și o măsură infailibilă a normalității, a stării de sănătate din lumea literară. Dar, câtă vreme nu se întâmplă așa ceva (e de subliniat, în niciuna din tabere!), nu avem cum să ne facem speranțe că ne-am putea vindeca de pandemia urii literare. Ea e devastatoare ca și noul coronavirus.