Poezie de Pilar Blanco

M-am născut în Bembibre, un sat minier din provincia León, de unde am plecat la șaisprezece ani să studiez Filologie Hispanică, mai întâi în León, apoi Licența la Universitatea din Salamanca. Viața m-a adus la Alicante, unde trăiesc și scriu din 1985. Am fost profesoară de Limbă și Literatură Spaniolă, actriță amatoare, mezzosoprană într-un cor, fiică, mamă, soție, amantă, jumătatea cuiva și chiar întregul. M-am renăscut de câteva ori și de fiecare dată am fost poetă. Nu am încetat nicicând să iubesc viața și să o îmbrac în cuvinte.

Sunt Pilar, cea care nu.

Sunt numai cea care trăiește sub numele meu.

Cea ieșită din firea lucrurilor, cea fără hotare.

Cea care împrumută poemului timbru și sobrietate.

Cea care învață despre sine în el, și-l aude rostind: sapere aude

Am publicat treisprezece volume și mai multe plachete: A flor de agua / La suprafața apei (Ed. Visor, 2000), La luz herida / Lumina rănită (Ed. Algaida 2004), Ceniza / Cenușă (Ed. Hiperión 2005), El jardín invisible / Grădina invizibilă (Ed. Rialp 2007), La antología Con la cal en los dedos / Antología Cu varul pe degete -1982-2010- (Colección Provincia, 2012), Alas los labios / Aripi buzele (Olcades poesía, 2013), Raíces de la sangre / Rădăcini ale sângelui (Ed. Eolas, 2014) y Vigía de tu paso / Veghindu-ți pasul (Ediciones Chamán, 2018).

Poemul ales aici este inedit. Va apărea în volumul Eu scriu nopți.

În ce privește poetica mea, citându-l pe Andrade: Există o memorie a lucrurilor, un colb foarte fin care dansează în lumină, iar poezia este vânarea acelei memorii.

 

Femei

Sunt cele doua Fride, cea a durerii şi cea a forţei.

Cea care pulsează sângele roşu.

Cea care îşi văzu sângele revărsat pe versanţii piramidei îndărătnice a iubirii.

Cea-ntoarsă asupra rănii

Cea cu secretul pe buzele tuturor. Ambele Fride sunt eu.

Şi Emily în grădina-i cu flori tulburi,

senină şi selenară, amară floare de mac a limpezimii.

Şi acea Virginia cu ochi de alună

şi cea care trimite fulgerul

şi cea care clatină apele cu trupul ei adormit.

Ana cu tăişul de gheaţă peste inima înţepenită,

Rosalia împrăştiind ploaie de muşchi şi piatră în timp ce ascultă clopotele lui nicicând,

în timp ce frământă umbra neagră a nostalgiei cu hazardurile ei.

Anne la bordul albelor sale golfuri

şi ochii lui Carson

şi sarea din plămânii Alfonsinei.

În mine cuţitul din rana Alejandrei,

muşcătura de cadmiu, praful de puşcă pe limbă şi deşertul ei chimic.

Şi dezolarea părăsirii,

floarea brăzdată a bărbatului care pulverizează petala pasiunii Sylviei.

Sunt cele două Fride. Sunt toate femeile care au plâns.

Îmi închid pieptul unde sălăşluiesc cuvintele lor şi se adună aştrii ca nişte valize pline,

ca nişte refugii de vise într-o aşteptare zadarnică.

Întreaga lumină aici, lumina cea laşă şi ea.

Întreaga mea patrie aici, în ţarcul ei lichid.

Albia unei lacrimi care s-a revărsat din poem.

Întreaga ploaie sunt, limbajul şi apa;

oceanul în statura lui inversat.

Traducere de
Cătălina Iliescu Gheorghiu