A închide ochii
Moartea a intrat în viața mea încet-încet, pe nesimțite,
ca un grăunte de muștar care e mic, neînsemnat
la început,
iar apoi crește până se face copac în ale cărui
ramuri
se adăpostesc păsările cerului…
Într-o zi mama a exclamat către tata: „Biata
doamnă Duțulescu,
a închis ochii și ea!“. Eu, sincer, nu mă
dumiream
de ce lucrul ăsta o amărăște într-atât pe mama:
și eu închid ochii când vreau și pe urmă
îi deschid cu ușurință, imediat, nu e un motiv de
supărare.
Drept care l-am întrebat pe Cristi, fratele meu,
ce înseamnă să închidă cineva ochii.
Dar frații mai mari totdeauna
râd de cei mici: „Adică, a dat ortul popii“, mi-a
răspuns el
încurcându-mă și mai tare, căci
n-aveam idee ce e acela ort.
Abia când a murit Rex, câinele meu drag,
am înțeles cum stă treaba:
doar soarele și stelele de pe cer țin veșnic,
oamenii și celelalte viețuitoare din preajma lor
sunt trecători, închid ochii, adică
se sting ca lampa fără gaz și sfârșesc în pământ.
Am plâns răvășit de durere,
când mi-am dat seama.
Apoi moartea m-a lovit repetat, zguduitor,
precum crivățul
când am făcut drumul cu Nelu, într-o iarnă,
de la stația CFR până în sat, la casa bunicilor.
(O, atunci crivățul a dansat dezlănțuit
cu cele o sută de trupuri smintite ale sale!)
Chiar mama și tata, chiar fratele meu
au închis ochii.
Moartea a intrat în mine, locuiește în mine,
și-a făcut casă în inima mea.
Casă mare, de piatră,
palat crăiesc, împodobit cu aur și cu diamante