Fragmente de jurnal

Sâmbătă, 7 septembrie 2013

Dintr-un stat polițienesc am devenit un stat al hoților, un stat cleptocratic.

Prospectul medical spune în trei rânduri ce conține preparatul, iar pe trei pagini de ce nu trebuie luat. Până la urmă nu înțelegi dacă are rostul să te convingă de eficiența medicamentului sau de pericolul pe care-l reprezintă.

Dumnezeu ne-a dat binecuvântarea să fim pereche.

Lucrul la Sighet m-a făcut mai livresc. Adesea oamenii se transformă în concepte. Ca prozator, trebuie să fiu atent.

S-a împlinit anul de când era să fim uciși pe DN1 de un nenorocit care gonea cu 180 km/oră. Mă îngrozesc câte nelămuriri am fi lăsat în urmă (manuscrisele nepătrunse, casele, cărțile, fundația, Memorialul)… Și totuși, continuăm inconștienți să ne vedem de viață, fără cel mai mic plan de viitor.

Duminică, 8 septembrie

Moda „sensurilor giratorii“ are, oare, un sens politic? Dacă până acum exista prioritatea de dreapta, acum s-a ajuns la prioritatea de stânga!

După treizeci de ani de literatură m-am pomenit, fără să-mi dau seama, istoric. Nu m-am gândit niciodată la viitor. Ce este grav, am devenit astfel dependent de istorie.

După 1965 – mai ales după 1977 – temnicerii au devenit temniceri de oameni liberi.

Am fost verificat de CNSAS de 2 ori: prima dată în 2000-2001, la cererea lui C. Nistorescu și a ziarului „Evenimentul zilei“. A doua oară în 2006 (când eram membru în Comisia Prezidențială, la cererea lui V. Roncea). Rezultatele i-au dezamăgit pe reclamanți.

17 ianuarie 2014

În anii ‘50, într-un oraș de provincie ca Alba Iulia, decăzută la rangul de capitală de raion (capitala „regiunii“ era la Deva, reședința prim-ministrului – Petru Groza – și vecina Hunedoarei muncitorești), noțiunile de salam, gem, franzelă sau iaurt erau pur abstracte. Locuitorii aveau cartele de alimente sau de „puncte“ (pentru pantofi sau textile) din categoriile cele mai defavorizate: „D“ sau chiar „E“ (funcționari sau mic-burghezi), în timp ce minerii sau siderurgiștii (ca termen de comparație) erau în categoria A. Mâncarea era produsă în propriile curți (ouăle, carnea, brânza), iar pe petecele de pământ rămase necolectivizate grâul sau secara erau treierate la aria comunală, astfel încât „elementele dușmănoase“ să nu aibă cum să „dosească“ în propriul pod „cotele“ datorate rezervelor de stat. Abia ieșită din boom-ul economic al anilor ‘30, țara traversase războiul pe două fronturi, apoi plata despăgubirior de război, iar acum povara socializării agriculturii și fervoarea luptei de clasă. Magazinele particulare au fost naționalizate, iar acum numele lor au fost standardizate: „Alimentara“ (fostul „Fux“, băcănia, care mi se părea atunci uriașă, a unui comerciant evreu), „Aprozar“ (fosta băcănie a sasului „Miselbacher“ – cu legume aduse de la fermele de stat). Măcelăria devenise „Comcar“ – cu carne expusă în vrac. Chiar și chioșcul țiganului Culiță deportat în Transnistria și revenit în țară, fusese naționalizat și primise titulatura de „Aprozar“.

Abia în 1953, după moartea lui Stalin și după foametea, rămasă proverbială, cauzată de Festivalul Mondial al Tineretului (când pe tarabe se puteau vedea doar sticle cu apă minerală și lădițe cu marmeladă de 5,2 lei kilogramul – premoniții ale foametei generalizate din anii ‘80), o plenară a PRM a criticat, cum se întâmplase și în URSS, dezechilibrarea sectoarelor A (industria grea) și B (industria ușoară, inclusiv textilă și alimentară) din economia socialistă, recomandând producerea, „într-o mai mare măsură“ a „bunurilor de larg consum“.

Atunci, la vechiul „Fux“ au apărut primele vitrine de sticlă sub care se puteau vedea salamul „Parizer“, „Polonez“ sau „Cabanos“, telemeaua și primele iaurturi „de stat“, iar în lădițele de la „Miselbacher“ – mere, prune și piersici destul de pricăjite (se spunea că sunt „refuzate la export“), rămase din ceea ce se consumase la Deva (?) sau București.

Comerțul devenise și el o arenă a luptei de clasă: în timp ce lăptăresele sau „cofărițele“ din satele învecinate își aduceau marfa proaspătă în cărucioarele lor cu coadă lungă, statul inventa noi magazine cu nume ciudate: „Aprolacta“ (pentru lactate), „Comcar“ (pentru carne). Lumea veche prefera, însă, să primească acasă „cofărițele“ sau să își cumpere legume din piața țărănească de lângă Gara Mică a Mocăniței.

Nu același lucru însă se putea întâmpla cu alte mărfuri. Farmaciile particulare și-au pierdut numele propriu, farmacia „Mântuitorul“, unde se găsea faimosul „praf de minune“ al lui Alexandru Rusan, a devenit „farmacia nr. 1“. Drogheria lui Pasternak a devenit „magazin mixt“. Librăria „Dacia“ a devenit pur și simplu „librărie“, restaurantul „Apulum“ (unde a avut loc reuniunea de dinaintea Adunării de la 1 Decembrie 1918) a devenit „Hotel Restaurant“. Chiar și ceasornicăria ilegalistului Bayer și-a pierdut numele propriu, căci – spunea Lenin – „mica proprietate (nu-i așa?) naște capitalism necontenit, ceas de ceas, zi de zi și în proporție de masă“. Meticulosul tovarăș Bayer (cu ceasul lui de mărimea unui om, așezat ca reclamă în vitrina dughenei, speriindu-ne mai ales când treceam seara prin fața lui, căci mișca din ochi în stânga și dreapta cu o rigiditate geometrică), ei bine, el însuși s-a lăsat cooperativizat, înscriindu-se la cooperativa „Avântul socialismului“.

Liceul nostru a fost înființat în 1919 și se numea „Mihai Viteazul“. Era primul liceu de limbă română din oraș, iar profesorii fuseseră în primii ani de după Unire recalificați din preoți, avocați, geologi, arhiviști. Până să se termine clădirea monumentală de pe Platoul Romanilor, prin 1930, funcționase în diferite clădiri, improvizate și ele. În 1938, când țara a fost împărțită de Regele Carol în ținuturi, clădirea a fost luată de stat și transformată în sediul Rezidenței Regale a Ținutului Mureș. A urmat războiul, refugiul basarabenilor și moldovenilor și aici au fost cazate Medicina și Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. Apoi au venit răniții de pe front. Apoi a devenit spital sovietic. În sfârșit, prin 1948, Liceul „Mihai Viteazul“ a revenit în sediul ce-i fusese hărăzit, dar în care nu putuse funcționa mai mult de câțiva ani. Unii dintre profesori erau cei din 1919, îl învățaseră pe tata latina, științele naturale, etica sau religia. Alții erau basarabeni refugiați și, în sfârșit, patru sau cinci dintre ei se refugiaseră, la rândul lor, dintr-un loc mult mai apropiat, din Blajul vecin, după desființarea școlilor greco-catolice.

Față în față cu Catedrala Încoronării din 15 octombrie 1922, a Regelui Ferdinand și Reginei Maria, clădirea masivă, oarecum cazonă a liceului nostru prinsese viață, iar noi purtam cu un orgoliu de rău augur chipiele cu inscripția LMV (ca și numerele de înmatriculare de pe brațul drept, cu aceleași inițiale), fără să ne simțim jigniți sau discriminați, cum se mai întâmplă azi, în epoca tuturor libertăților.

Bucuria ne-a fost de scurtă durată, mai precis până la absolvire. Atunci, cum se obișnuia în Ardeal, ne-am prezentat la un fotograf și, încolonați, îmbrăcați în negru, cu cămașă albă și cu un papion din dotarea atelierului, ne-am perindat prin fața obiectivului, nemurindu-ne chipul pentru tabloul de absolvire. Tabloul, de dimensiuni impresionante (eram peste 110 la număr, plus vreo 25 de profesori) îl avea în centru pe Mihai Viteazul călare pe cal, intrând în Alba Iulia, în anul 1600. L-am plasat, după tradiție, în vitrina librăriei orașului.

Scandalul a izbucnit chiar a doua zi, când am constatat că tabloul dispăruse din vitrină. Librarul ne-a spus, speriat, că fusese trezit noaptea de niște tovarăși care l-au dus la fața locului și au ridicat tabloul. „Trebuia să învățați istoria lui Roller“, ne-a spus el cu tâlc. Într-adevăr, în monumentalul manual căruia nu-i prea dădusem atenție, fascinați de lecțiile profesorului Teodor Seiceanu, scria negru pe alb că Mihai Viteazul a fost un condotier reacționar care a dus o politică de reprimare a țărănimii iobage din Oltenia, pe care „o legase de pământ“. Nici un cuvânt despre Unire.

Aveam prea multe necazuri ca să mai putem protesta. În urma plenarei PMR care i-a condamnat pe Vasile Luca, Ana Pauker și Teohari Georgescu ca „deviaționiști de stânga și (în aceași timp) de dreapta“, am fost convocați toți cei 110 absolvenți la Raionul UTM Alba, unde niște tovarăși în haine de piele și cu șepci negre pe cap ne-au luat carnetele UTM „în vederea unei verificări“. Nouăzeci dintre noi nu le-am mai primit niciodată. După cum, în urmă cu doi ani, fuseserăm înscriși cu toții de-a valma, fără să fi cerut, acum eram excluși în bloc, în calitate de fii ai unor elemente reacționare. Asta însemna respingerea la examenul de admitere în facultăți și, implicit, recrutarea în detașamentele militare de muncă rezervate acelorași fii de exploatatori.

Cât îl privește pe Mihai Viteazul, era și el exclus (lucru mult mai grav) din rândul eroilor neamului.

Numele liceului a fost schimbat și el într-o cifră (Liceul de Băieți nr. 1), iar tabloul care-l înfățișa în mijlocul nostru a fost, probabil, ars. Abia târziu, după ce manualul lui Roller a fost retras, iar autorul lui s-a sinucis, Nicolae Ceaușescu l-a reabilitat pe Mihai Viteazul și l-a inclus chiar în alaiurile de domnitori care-l întâmpinau călare, în vizitele sale de lucru. Liceul nostru a devenit în 1953 „mixt“ și și-a schimbat din nou numele în „Școala Medie Mixtă nr. 1“. Când, în 1975, a fost înființat un liceu militar, la doi pași de „SMM nr.1“, nimeni nu s-a opus când noua școală de cadeți a fost botezată „Mihai Viteazul“. Rămas fără nume propriu, liceul nostru, devenit colegiu, a fost botezat „Horea, Cloșca și Crișan“. Așa se face că promoția noastră de reacționari, din 1953, figurează în acte ca absolventă a „CNHCC“.

18 ianuarie

Societatea civilă era în stradă, la cozi. Acolo se înregistrau opiniile pro și mai ales contra (vezi memoriile lui Arșavir Acterian). Într-un fel se discuta la o coadă la cafea, formată din feluriți intelectuali. Altfel se discuta la o coadă la butelii de aragaz, altfel la una de lapte și altfel la cozile „fără locomotivă“.

Sunt mereu înfierați cei care s-au lăsat „reeducați“ la Pitești, Gherla, Aiud sau Jilava. Dar noi, cei „de afară“, nu eram de fapt reeducați cu zăhărelul, sperând să fim primiți în facultate, să nu fim dați afară din slujbă, să nu ne stricăm dosarul?

Tăcerea era tot o reeducare…

Îmi amintesc cum, prin 1954 sau 1955, știind că o bătrână soră a tatei fusese prietenă cu soția lui Petru Groza, am convins-o prin absurd să vină cu mine la București și să depună la poarta locuinței președintelui Prezidiului Marii Adunări Naționale un memoriu în care să spună că fratele ei se află de șase ani în închisoare și nu se mai știe nimic de el.

Eram foarte sărac, aveam doar bruma de bani pe care o câștigam din recenziile de la „Steaua“, dar m-am angajat să plătesc călătoria dus-întors Cluj-București la vagon lits. Tușa Elena, spre mirarea mea, a acceptat. A copiat cu litere meșteșugite textul memoriului pe care i-l compusesem, iar într-o seară și-a luat bastonul de lemn lucios, cu mâner îndoit (cu care gurile rele spuneau că obișnuia să întindă pledurile, dimineața, pe pat) și a pornit-o cu mine spre gară. Nu mai știu cum am ajuns la gară, nici cum am suportat cele zece ore de drum, nici cum ne-am descurcat în Gara de Nord și cum am ajuns în Bulevardul Stalin (azi Aviatorilor), unde locuia Groza (poate cu un taxi, dar știu că taxiurile erau rarități), dar rețin uluirea de pe fața milițianului din ghereta reședinței primului om în stat (deși un figurant, acesta era locul în ierarhie al președintelui Prezidiului MAN!) văzând ciudata pereche (o băbuță elegantă, burgheză și un tinerel cam speriat, îmbrăcat într-un costum sărăcăcios), ne-a privit mai degrabă cu milă decât cu vigilență și ne-a spus că tovarășul nu ne poate primi, fiind bolnav, iar tovarășa (adică prietena mătușii mele) lipsește din Capitală…

Am lăsat memoriul în mâinile milițianului și ne-am întors – târâș-grăpiș – la Cluj, așteptând un răspuns care n-a venit niciodată.

8 februarie

A dispărut sărutul tinerilor pe stradă. A dispărut și acoperirea ochilor de la spate („Ghici cine e?“). A dispărut Piramidonul, Sarea Burow, Sulfatiazolul etc.

Îmi amintesc cum veneam din Piața Palatului dinspre Știrbei Vodă și cum vedeam pâlcurile de oameni sosiți înaintea noastră la miting. Păreau puțini, dar, ca la un semnal, imediat după urcarea vorbitorilor la tribună, piața se umplea.Prin 1993-1995 se opreau din lucru și zidarii de pe schelele Bibliotecii Universitare, care, rezemați de bare, ascultau și aplaudau.

În acel timp, convocarea unui miting se făcea foarte greu. Cei ce folosesc azi blogurile, Facebook-ul, Twiter-ul sau măcar telefonul mobil nu-și pot imagina că în anii ‘90 convocările se făceau exclusiv prin ziarul „România liberă“ al lui Petre Mihai Băcanu. Aveam printre susținători și câteva reviste („22“, „Baricada“, „Expres“), dar fiind săptămânale nu puteau ține pasul decât sporadic cu programările noastre.

Televiziunea publică și Radioul public (de departe cele mai influente mass-media, cel puțin datorită faptului că erau unice) ne refuzau anunțurile.Cu toate acestea, mitingurile se desfășurau în fața a zeci sau sute de mii de oameni, pentru care micul dreptunghi cu locul și data funcționa ca un magnet.

10 februarie

Pe noi, cei ce căutăm adevărul imediat al istoriei, istoricii ne numesc „memorici“ (unul dintre ei m-a avansat totuși la rangul de istoric).De altfel, pubicul ne consideră – pe unii, ca și pe alții – niște maniaci care dezgroapă cadavre rău mirositoare.

L-am întrebat pe un ceferist dacă mai există meseria de „pichetar“. Nu știa ce e asta. I-am explicat că este controlorul de șine care, timp de 8 ore, străbate distanța de 7 kilometri pe care o are în pază pentru a semnala, la gară, eventualele defecțiuni.

Nu mai avem așa ceva, mi-a râs în nas, ca de ceva demodat.

Dar așa se explică lungile ore de întârziere a trenurilor.

20 februarie

România era un deșert mut și surd, în care orice șoaptă era percepută ca un țipăt.

23 iunie

Este uluitor cu câtă precizie îmi vin în minte figurile lor, după 62 de ani (sunt convins că dacă mai există arhivele aș fi confirmat), maistrul Tătaru, un om înalt, gras și îndoit de umeri (poziția individului care nu pune mâna, doar urmărește și comandă); șeful de secție Balasz Alexandru, tânăr cu figura cam suspectă, cu ochi oblici, verzi, pătrunzători, de viezure, suspicios, dar zâmbind mereu forțat (era șef și la UTM-ul pe fabrică, iar mai târziu i-am văzut numele și în listele Comitetului Central); Abrudan – țăran din împrejurimile Clujului, venind la serviciu obosit, de la sapă sau coasă, uneori purtând cioarecii albi de acasă, înainte de a-și scoate din vestiar salopeta (noi, spre deosebire de primii doi – șefi îmbrăcați în halate cenușii – aveam ca echipament salopeta); Ana Mureșan – o țărăncuță drăguță și surprinzător de finuță pentru mediul social din care venea (același sau cel a lui Abrudan). Sau poate era și ea vreo liceană eșuată ca și mine, incognito, la munca de jos? Tot ce se poate, pentru că și despre Ioan Văleanu, strungarul cu gene albite de praful de corindon din atelierul vecin, bănuisem că este un „om cu dosar“, iar până la urmă ne-am întâlnit în anul următor la Politehnică, iar peste ani mi-a mărturisit că fusese deținut politic. Și pe el, pe Văleanu, îl salvase, ca și pe mine, inginerul Oancea, cel care adusese la Cluj, de la Târnăveni, fabrica cu oameni cu tot, mai puțin directorul care era un activist din Cluj, Szabo, cu palton de gabardină (o stofă țeapănă și lucioasă în care se îmbrăca generația lui Dej).

Deși Carbochim era un pilon al românizării Clujului, șefii politici (inclusiv temutul șef de cadre Nagy) erau unguri, dar se împăcau în practica de fiecare zi cu inginerii și muncitorii români.

21 februarie 2015

IDZ ne întreabă, cu o disperare veche în glas, unde și cui ar putea dona biblioteca lui de 13.000 volume. Din vocea lui se simte că este speriat de o iminență a sfârșitului biologic, dar și de neaderența la lumea ciudată care ne așteaptă, cu revoluțiile ei informatice.

Odată cu generația noastră va dispărea, poate, cartea și – odată cu ea – librăriile, așa cum – odată cu sonorul a dispărut filmul mut și, odată cu Internetul, cinematografele.

Vor dispărea și bibliotecile? Fâșâitul filelor îngălbenite? Gestul de a întoarce foaia glisându-i cu vârful degetului arătător colțul?

Ne așteaptă o lume ciudată (mai ales, îi așteaptă pe cei ce ne vor urma?)?

Și unde vom putea depozita comorile pe care le-am strâns timp de o viață? Va avea loc pentru ele Biblioteca Națională? Ne vom face fiecare dintre noi un muzeu? Vom așeza cărțile într-un subsol? Dar unde vom găsi custozii credincioși cărților și memoriei noastre?

Peste o săptămână voi împlini 80 de ani și pentru prima dată pun pe hârtie o frază de asemenea absurditate. Clipa asta mi se pare informă, grafic aș asemăna-o cu un car cu fân tras de doi plăvani costelivi și care scapă pe drum, în praf, fire de paie irecuperabile și inutile.

N-aș fi crezut să trăiesc atât. Când – copil – mă gândeam la anul 2000 îl socoteam tot atât de îndepărtat în viitor ca domnia lui Decebal în trecut – un fel de nebuloasă cosmică. Și totuși am atins anul 2000 și, evident, vârsta de 65 de ani, care mi se păruse, până să o am, matusalemică.

Apoi am împlinit 70 de ani, 72 ani, 75 ani. Până aici, cifrele erau acceptabile, suple, muzicale chiar. De la 76 de ani totul s-a mohorât și n-am mai vrut să le iau în seamă, să le înregistrez, să le aniversez. Iar „80“ este de-a dreptul scandalos. Ca și tot ce va urma după el. Ce mai poți să scrii în anișorii ce-ți rămân, câtă vreme decenii întregi din tinerețe le-ai risipit în jurnalistică, iar ultimul sfert de secol l-ai pierdut cu Alianța și Memorialul?

Mă uit la cele 42 de caiete cu însemnări făcute în ultimii 30 de ani (poate 13.000-15.000 de pagini) și mă întreb când le voi putea măcar citi sau – prin absurd – transcrie și lega într-o carte antumă (poate, după moarte, va veni un curios care se va apleca peste ele și le va da o întrebuințare).

Dependența de presă, dusă până la umilință.

Câte un detaliu din copilăria îndepărtată: ca o sămânță de pepene, găsită uscată sub covor, într-o zi de iarnă.

21 martie

Uit înainte de a ține minte.

15 aprilie

Paradoxal: toată lumea este nemulțumită, dar toată lumea nepăsătoare.

4 august

Pare poate o manie că, în loc să mă intereseze fotbalul și jazzul, mă confiscă până la uitare de sine istoria recentă. Este istoria pe care am trăit-o eu însumi și este normal să o cunosc și să o descifrez; uneori senzațional de concret, mai concret și mai actual decât în momentul dat.

7 august

Bolnav de istorie“.

În realitate suntem prizonierii pasiunii noastre. La început a fost Piața Universității, apoi Alianța, apoi Sighetul. Am fi fost fericiți să vină cât mai mulți lângă noi. Dar unii nu veneau de teama a ce-i așteaptă în viitor, iar alții de teama care îi malformase înainte…

13 august

De fapt, nu știu ce este comunismul (deși am învățat destul „socialism științific“); știu doar că 50 din cei 80 de ani ai mei am trăit în duplicitate și ipocrizie.Și când spun „am trăit“ mă gândesc nu doar la mine, ci la milioane de contemporani care au dus în spate un stat tiran, al cărui progres a fost bazat nu atât pe doctrina comunistă, cât pe constrângerea sclavagistă a conștiințelor.

Ceea ce trăim de 25 de ani se datorează reziduurilor acelei lumi întoarse pe dos: supunerea a devenit obrăznicie, umilința – șmecherie, disciplina forțată – anarhie.

21 august

47 de ani de la invadarea Cehoslovaciei.

Îmi amintesc telefonul la „Gazeta Literară“, unde începusem un serial de foiletoane despre Primăvara de la Praga: – Sunt probleme? (mă refeream la cenzură) – Theodor Balș (secretarul de redacție): Să vedem cum evoluează evenimentele! – Care evenimente?

Telefonul s-a închis și ieșind în stradă – locuiam într-o garsonieră, în curtea unui bloc de pe Bulevardul Magheru – am dat cu ochii de un fluviu de oameni care tălăzuia (mi-am dat seama peste o jumătate de oră, după ce m-am alăturat mulțimii) spre Piața Palatului. Piața era ticsită de oameni, steaguri și lozinci scrise în grabă cu litere stângace, diferite de cele ale mitingurilor oficiale: „Suntem alături de poporul prieten cehoslovac!“, „Solidaritate cu Dubcek“, „Cerem retragerea invadatorilor!“. Frisonul care străbătea sutele de mii de oameni, care rezonau sufletește fără să se cunoască între ei și fără să se teamă unii de alții, era tulburător. Abia ieșiți dintr-o dictatură, în 1964, și ajunseseră apărători ai altor tovarăși de suferință, cărora colosul comunist le luase libertatea.

Seara, colindând orașul, care părea în egală măsură festiv și timorat (căci se vorbea de extinderea invaziei și asupra României, trei din cele patru țări invadatoare fiindu-ne vecine, iar Iugoslavia retrăgându-se într-o neutralitate care dădea de gândit), am văzut în fața Maternității Polizu o mulțime de oameni masați în jurul unui autocar Tatra cu număr de Praga: una dintre turistele care se întorceau de la mare năștea în maternitate, iar sute de bucureșteni aduceau gustări, răcoritoare și mici suveniruri cehilor coborâți în stradă.

Un ins de la Institutul de istoria partidului – pe nume Sprințeroiu – și-a publicat fotografia pe coperta ultimă a unei cărți despre Scornicești și familia Ceau ­șescu. Elena C. – revoltată că un sclav al regimului își pune portretul pe o carte sacră – a izbucnit într-una dintre ședințele Biroului Politic al partidului. De atunci, cenzorii înspăimântați n-au mai permis publicarea pozelor autorilor pe cărți, fie că erau scribi de partid sau geologi, fie cenacliști sau clasici, ca Eminescu sau Alecsandri.

22 august

Memoria este o povară grea. Știi că ea va muri odată cu tine. Ca să o salvezi trebuie să scrii. Dacă se poate, în fiecare zi. Ceea ce se întâmplă foarte rar. Acasă, ar fi ideal. Dar nu ai timp. Nu ai timp pentru că ocupațiile mărunte îți fură startul. Trezirea, dezmeticirea, bărbieritul, micul dejun, tratamentele, medicamentele îți iau o oră. Sună telefoanele, apoi observi pe geam ceva neînregulă și repari, apoi aștepți o știre la televizor, în sfârșit pleci la Fundație, parcurgi cu mașina același drum, cu întorsături de volan automate, iar la Fundație o iei de la capăt – cu zeci de telefoane, de vizite, de corecturi. Seara, acasă, totul se reia: prânzul (la ora 19), telejurnalul, interviul cutare, masa rotundă plină de venin, talk show-ul plicticos, clasa politică, sociologul X, analistul Y, buletinul meteo, accidentele, chemările la DNA.Printre atâtea Scylle și Carybde, memoria ta de dincolo de Azi se strecoară stereotip și mai mult te face să uiți decât să ții minte.

Privești raftul plin de caiete și îți dai seama că acolo este memoria vieții tale, pădurea pe care nu o poți vedea din pricina copacilor.

24 august

Trăim vremuri tulburi, asemănătoare cu migrațiile sălbatice din Evul Mediu. Ca și cum n-ar fi învățat acest capitol din manualele de istorie (poate nici nu există un asemenea capitol!), sute de milioane de oameni ignoră catastrofa ce se apropie inexorabil.

Pe ruta Afganistan, Irak, Siria, Turcia, Grecia, Macedonia, Serbia, Ungaria – sute de mii de tineri cu copii în brațe sau de mână se îndreaptă spre Austria, Germania, Franța.

Pasul Calais și Sicilia sunt asaltate de zeci de mii de nord-africani.

Ce se va întâmpla cu aceste mulțimi flămânde? Unde se vor stabili, unde vor dormi și munci, cine poate garanta că în mijlocul lor nu se află extremiști islamici, care vor detona bombe ce vor ucide alte mulțimi?

28 – 31 august

Moartea autorității civilizate.

Din Afganistan, prin Siria, Turcia, Grecia, Macedonia, Serbia, Ungaria, Austria, s-a deschis un culoar al disperaților. Un tânăr și-a purtat bunica în cărucior, 3 luni, din Afganistan în Ungaria. În Macedonia s-au dat gaze lacrimogene. Călăuzele sunt criminale. 71 sirieni mor sufocați într-o mașină frigorifică, aproape de Austria. Papa se roagă pentru ei, la catedrala Sf. Ștefan din Viena.Un alt val de imigranți s-au stabilit la Calais, alții s-au înecat în Mediterana, alții continuă să treacă din Turcia în Grecia (Kios) și mai departe. Alții urcă din Turcia prin Rusia la Cercul Polar și înapoi în Norvegia, țară NATO.

Pare o invazie. Cine o organizează?

Privindu-i pe oamenii aceștia revărsați peste „frânghiile sleite ale frontierelor“, cum scriam cândva, ți-e milă și de ei, și de tine.

3 septembrie

Refugiații (sute de mii) direcționați prin Facebook. E un război în care civilii îi terorizează pe militari.

Totuși, mâna Moscovei este vizibilă pentru cei ce au trăit Războiul Rece. Cine să fi mobilizat oare aceste mase care trec frontierele prin puncte fixe, fără busolă și hartă? A apărut chiar, ca în timpul Războiului Rece din Coreea, un copil înecat în mare, a cărui fotografie a umplut ziarele lumii: Kalib, de 3 ani. Un fel de „We Wing cel mic“ al anului 2015, menit să curenteze opinia publică. .

În acest timp, Ucraina era dată uitării, Transnistria serba 25 de ani cu o paradă militară, iar Putin participa în Piața Tien An Men la demonstrația a 12.000 de soldați chinezi.

În timpul Războiului Rece n-a existat atâta filantropie față de refugiații anticomuniști.Nu apăreau directive de la ONU sau OSCE pentru teleportarea lor. Nici ONU, nici OSCE n-au încercat să deschidă cărări oficiale dinspre Gdansk, Brașov sau Pekin spre lumea liberă.

4 septembrie

Noi : I-am enervat pe toți cu solidaritatea noastră care a sfârșit prin a-i obosi.

5 septembrie

Unde este societatea civilă?“

Cel mai grav lucru într-o mișcare sau instituție este transformarea altruismului și entuziasmului în birocrație și funcționalitate.

Îmi amintesc primul deceniu de existență a Alianței: eram câteva zeci de visători intransigenți care stăteau 10-12 ore pe zi la datorie, fără cea mai mică retribuție bănească. Ne închipuiam că putem schimba mentalitățile și-i vom obliga pe politicieni să ne imite exemplele. Și sute de mii de oameni ne răspundeau la apel – la mitinguri, la dialoguri publice, la lansarea de proiecte și proteste.

Treptat, cei din jurul nostru, mai ales membrii din comitet, au obosit: și-au spus fiecare că dacă noi doi suntem prezenți zi de zi, atunci ei pot într-un fel să lipsească. S-au mulțumit să apară la zile mari, la ședințe și prezidii.

Timp măcinat: nu a fost o zi în care să nu fi lăsat de o parte un interes al nostru pentru o problemă a altcuiva.

Alianța Civică – acum 25 de ani. Au rămas bătăliile ignorate intenționat de cei ce s-au temut de ea sau au detestat-o.

Logoul ei a fost furat de o companie de ape minerale Aqua Carpatica, iar deviza de Raiffeisen Bank și BCR.

Nu putem reuși decât împreună!“

Cuvântul magic ÎMPREUNĂ furat de toată clasa politică.

Nostalgia cu care ne privim trecutul și amărăciunea timpului pierdut.

Istoria este o povestire cu sfârșitul știut.

18 septembrie

Cine sunt eu? Din ce sunt plămădit? Câte destine trecute s-au condensat în viața mea trecătoare? Ce se va alege de aceste experiențe genetice și spirituale? Neavând copii, totul se va reduce la memoria pusă pe hârtie.

Într-adevăr, ultima carte!

Ceasornicăria – meserie tăcută, filozofică. Nu-mi închipui un ceasornicar nervos și fără caracter.

O meserie în care lucrezi cu Timpul.

Dacă avem prieteni puțini și admiratori mulți nu trebuie să neglijăm nici dușmanii…

27 octombrie

Suntem ultima generație Gutenberg: avem memorie, scriem ortografic, pronunțăm corect.

30 octombrie

Nu știam că azi a fost „Haloween“-ul până noaptea la 23, când o emisiune frivol-politică despre necazurile Elenei Udrea s-a întrerupt și am aflat de tragedia din Clubul „Colectiv“ din zona Bucur.

Până acum, 25 (27) morți și 146 răniți… Răniții nu mai au loc în spitale, nu este sânge, nu sunt ventila ­toare… Reanimările se fac pe trotuar, căci în sala de concert erau 300-400 tineri.

Totul pare catastrofic, dar de la nesăbuința de a pune instalații pirotehnice aberante în săli închise și lipsite de aprobări legale ajung la ce se va întâmpla în cazul unui cutremur de felul celui din 1977, când au fost 1.500, nu 25 de morți. Când nu exista ISU, când pom ­pierii erau mai puțin dotați, iar vorbele mult mai reți ­nute…

Uneori, dictatura e mai eficientă în caz de dezastru.

Încotro ne îndreptăm? Nu știm să ne purtăm unii cu alții, să ne protejăm unii pe alții, să ne ajutăm în caz de nevoie.

O lecție pe care ne-a dat-o și istoria și natura.

Când mă gândesc la cutremur, mă sperii la simplul fapt că am scăpat viu între 250 de morți.

Am același suflet, dar zâmbetul mi s-a schimbat.

8 noiembrie

Trecut lung – viitor scurt.

30 noiembrie

Surzenia nu este doar una auriculară, ci poate fi una civică sau chiar conjugală. Oamenii nu se mai aud fiindcă nu se mai ascultă și deci nu se mai înțeleg între ei sau chiar se disprețuiesc.

12 decembrie

Nicolae Pleșiță a fost doctor în Istorie al Universi ­tății din Cluj, făcut de Ștefan Pascu. Ce să ne mai mirăm de Oprea sau Tobă?

16 decembrie

Am răsfoit cărțile cu adolescenții de la Sighet din anii 1998-2000. Câtă candoare, ce vibrație sufletească, imaginație, sinceritate. Acești elevi ai Școlii de Vară au acum peste 30 de ani. Sunt generația post-decrețeilor. Încă mai știu ce a fost ÎNAINTE. Știu ce se întâmpla alături de ei. Știu ce ar vrea să li se întâmple în viitor, dar vocea le tremură, știu că e puțin probabil.

Ce s-a întâmplat după 2000? De ce s-au standar ­dizat? De ce s-au prostit? Părinții n-au mai știut să-i educe? Manualele s-au degradat? Experiența profeso ­rală a secat? S-au apucat de copy-paste?

În orice caz, parcă ar fi un alt popor.

Doamne!

20 decembrie

Scrisul este medicamentul universal, spre care tânjesc și la care ajung atât de rar.

24 decembrie

În anii ‘80 ședințele de Comitet Director al Uniunii Scriitorilor erau interzise. Se făceau petiții semnate de zeci de scriitori, dar petenții erau chemați la partid și puși să-și retragă iscălitura. Singurele adunări rămâneau cele din cimitire, la înmormântări (și cât de multe mai erau!).

În calendarele religioase, ziua de 26 ianuarie era subtitrată: „Ziua de naștere a Domnului Nicolae Ceaușescu“ – numai cu un nume propriu diferea de Sărbătoarea Crăciunului.

Fiecare foaie de hârtie este ca o mustrare. Așteaptă, ca pe o viață viitoare, să mă aplec asupra ei și să mă spovedesc.

10 ianuarie 2016

CEDO: România va plăti 7 milioane în urma plângerilor pentru condițiile de viețuire în închisorile din România în perioada 2013-2014.

Maria Brătianu mi-a trimis prin 1997 o sentință de la CEDO prin care se respinge cererea de reabilitare a tatălui său, istoricul Gh. Brătianu – deținut fără sen ­tință în 1946-1950 (domiciliu forțat) apoi încarcerat la Sighet în 1950 și mort acolo în 1953. Motivul? „Procedurile în țară n-au fost duse până la capăt“.

Deci, condamnaților penali din statul de drept România li se plătesc despăgubiri, în timp ce, unui mare istoric ucis în dictatura comunistă, CEDO îi refuză dreptatea!

Dumnezeu – computerul universal.

Mi-am amintit ce spuneau fără excepție colegii mei ingineri – la o întâlnire aniversară:

Tot ce am făcut eu a ajuns la fier vechi…

… Dar măcar mi-am trimis copiii și nepoții în Occident…

12 martie

Ce mai faceți? m-a întrebat casiera.

Trăiesc provizoriu.

Vă pot da bancnote de 200 lei?

Mi-am amintit de maseurul orb de la Techirghiol pipăind o bancnotă pe care i-am dat-o:

Este Blaga?

Nu, Caragiale!

Statuia lui Cioran tronează pe câmpul de gunoaie de pe Buzești, unde s-a aflat casa,demolată,a filosofului congener Anton Dumitriu.

27 martie

În 1918 (prin Unirea cu Ardealul) ne-am mutat din Balcani în Carpați.

La 27 martie – ca la fiecare „27“ de la sfârșit de trimestru – îl așteptam pe tata să se întoarcă de la închisoare. Aveam o încredere nelimitată în cifra „3“ și în multiplii ei. A venit după 8 ani.

9 aprilie

Uitând, murim puțin câte puțin.

Uitând, viața ni se scurtează retroactiv.

(Fragmentele ne-au fost încredințate de Ana Blandiana. Red.)