A apărut volumul V din a doua serie a Dicționarului general al literaturii române publicat de Muzeul Literaturii Române, într-o ediție revăzută, îmbogățită și îmbunătățită față de precedenta, care cuprinde autori și titluri de reviste, cenacluri și curente literare începând cu literele M, N și O. Au fost deci introduse nume inexistente în ediția precedentă precum Macarie (dascălul), Ștefan Manasia, Leonida Maniu, Manuscrisul de la Ieud, Ion Marcoviceanu (scriitor român din Serbia), un al doilea Valeriu Mardare, traducător din neogreacă, Alexandru Matei, Gavril Matei, Doru Maximovici ș.a., iar dintre termenii „tehnici“ ai disciplinei au fost introduși unii precum Moraliști, amplă prezentare a unui tip de literatură cel mai adesea eseistică în care pot fi atrași și istorici mai vechi, cronicari de toate speciile și categoriile, înalți demnitari în exercițiul funcțiunii, cum procedează articolul respectiv (dar ce portret uman sau ce istorie nu este și moralistă?) sau Manuscrisul de la Ieud, articol complet pe un subiect precis, care aduce la zi cercetări și transformări produse în decursul timpului asupra unui manuscris care inițial cuprindea texte disparate. Este evident că spiritul în care a fost concepută noua ediție este mai larg, mai permisiv, ceea ce sporește mult și numărul noilor articole, și dimensiunile lor, dar atâta timp cât măsura este generală, ea nu poate decât să fie binevenită. Alte articole sunt mai mult sau mai puțin amplificate, cum este cazul articolului despre Maiorescu, pentru că textul regretatului Dan Mănucă nemaiputând să fie revăzut de el, a fost încredințat unui nou autor, care este Paul Cernat. Autorul textului din noua ediție îi cuprinde portretul uman și activitatea într-un număr dublu de pagini, împletind prezentarea carierei publice, de om politic și profesor, cu aceea a filosofului, moralistului și, în cele din urmă, a criticului literar și a directorului de conștiințe al cercului din jurul Junimii. După stabilirea la București, în 1874, activitatea sa diversificându-se, autorul este obligat să-l urmărească în paralel pe toate planurile publice și are astfel prilejul să prezinte studiul din1882 Literatura română și străinătatea care este „prima teorie a specificului național în literatură“, iar peste un an menționează studiul care produce prima breșă în sistemul autarhic de valori al criticului: Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare, în care introduce elemente de istoricitate în aprecierea valorilor literare. De asemenea, articolul menționează ironiile gratuite ale lui Călinescu și limpiditatea discursului critic, pe care îl consideră, cu formula lui Lovinescu, ca fiind „prima noastră mare proză de idei“. Neschimbat este textul articolului regretatului Dan Horia Mazilu despre Învățăturile bunului și credinciosului domn al Țării Românești Neagoe Basarab voievod, cu excepția a trei titluri adăugate la Bibliografie, după anul 2008 și așa mai departe. Neașteptată este și preluarea vechiului articol despre Nouăzecism din ediția anterioară (dacă poate fi considerat „vechi“ un articol despre Nouăzecism) cu excepția mențiunii unui volum documentar dedicat mișcării și ecourilor pe care ea le-a provocat. există apoi un număr de amatori, autori puțin cunoscuți care au lăsat diverse scrieri, de călătorie în general: fără ambiții literare și adesea fără vocație, ei au dorit să imortalizeze un moment, sau poate cel mai important moment din existența lor pe care l-a reprezentat această călătorie. Dacă ar fi vorba de un dicționar selectiv, de o încercare de a schița o situație care trebuie argumentată, termenul respectiv ar putea fi eliminat fără probleme: este vorba însă de o serie de autori într-adevăr obscuri, dar existenți în anumite grupări, redacții, în provincie mai ales, și dacă acest dicționar nu-i prezintă, unde ar putea să mai caute cineva informații? Cine este, de pildă, Grigore Melidoneanu care a publicat în 1944 volumul Cartea vie, la Cartea Românească și pe deasupra cu o prefață de Tudor Arghezi? Dar Ion Munteanu, care publică Spitalul 2 de campanie, oct.1941, la Editura Cultura Bucovinei din Cernăuți? Dar C.N.Negoiță, care publică în timpul războiului versuri și note de călătorie în „Universul literar“, probabil atunci elev, și atâția alții? Sau, n-ar trebui puse trimiteri la literele unde se semnalează pseudonime sau cognomene, de pildă Nigrim pentru Mihăescu-Nigrim etc.? Dar n-aș vrea să multiplic prea mult aceste observații, de fapt semnalări pentru o viitoare ediție, fără să menționez calitatea în general foarte bună a textelor din acest volum: un Gib Mihăescu excelent făcut de Laurențiu Hanganu, un Mircea Nedelciu foarte bun al lui Mihai Iovănel sau un Dinu Nicodin de Nicolae Mecu, care impune recuperarea acestui autor cu totul uitat, dar reprezentativ pentru o anumită componentă care se ivește în literatura noastră interbelică, autentic cosmopolită și cu alte orizonturi decât cele rustic încruntate prin tradiție. Articolul din dicționar are calitatea de a sugera forța și proiecția monumentală a unor evenimente europene puse în paralelă și luminându-se reciproc în romanul Revoluția, căruia apariția în timpul războiului și evenimentele ulterioare i-au sabotat o receptare pe măsura calităților sale. Nuvela Ursita (Aghan) din 1941 face proba calităților de scriitor de proze fantastice, esoterice, și amintește prin unele detalii secundare de prozele lui Matila Ghyka, pe care însă, probabil, că nu le-a cunoscut. numai cine n-a lucrat la o asemenea operă colectivă, de colosală informație și dificil de coordonat, dar și mai dificil de scris, nu poate aprecia la justa lui valoare acest volum al Dicționarului general al literaturii române, pe care beneficiarii se vor bucura să o aibă pe masa de lucru. Ceea ce nu înseamnă că este o operă perfectă și că nu i se pot aduce mici completări sau propune unele îmbunătățiri sau chiar înlocuiri. De pildă, aș fi preferat, în locul articolului despre opera contestei de Noailles, care avea un tată de origine română, dar nu vorbea românește, deci n-a scris nimic în această limbă, și nici măcar despre țara cunoscută abia în fugă, cu ocazia unei înmormântări, aș fi preferat, zic, un articol despre mica operă a Sandei Nițescu, pictoriță româncă stabilită și ea la Paris prin anii șaizeci, unde a scris o carte încântătoare de amintiri apărută abia după 1990, tradusă apoi în franceză și engleză și premiată de o asociație a scriitorilor călători. Amintirile nu sunt atât despre sine, cât despre ambianța copilăriei, despre micile obiceiuri casnice din casa părintească, mâncăruri și rituri domestice care i-au marcat copilăria invocată acum ca formă derivată și transfigurată a unei atmosfere resuscitate în dejunuri informale oferite prietenilor parizieni, dar mai ales sieși, paleativ pentru o vârstă și o identitate de care nu s-a despărțit niciodată. Subtitlul el însuși evocator Un fir de mărar și cerul albastru, cartea – spune Irina Mavrodin în prefața primei ediții – recompune „un univers al senzorialului, creat prin mecanisme oarecum analoage celor proustiene, printr-un du-te vino între trecut și prezent, îl invadează pe cititor, care se lasă și el pradă unui șuvoi de miresme, savori, culori, sunete, senzații tactile. Din splendoarea acestui haos primordial se reface un spațiu al memoriei afective, cu ordinea, cu valorile lui specifice, care nu sunt totdeauna cele ale unui eu concret“ spațiu care prilejuiește cititorului „o adevărată experiență inițiatică“. Cartea a avut o a doua ediție și a prilejuit autoarei revenite la București o serie de foiletoane despre restaurantele bucureștene, de azi și de ieri, care n-au fost strânse în volum. Succesul primului volum a stimulat însă continuarea acestui parcurs și a provocat o a doua carte a autoarei consacrată spațiului inimitabil al cafenelei pariziene: Café. O microtipologie a cafenelelor pariziene, apărută în 2002 la Cartea Românească, de fapt un album de desene ale autoarei și de fotografii ale fiului pictoriței, care însoțesc această evocare a unor locuri tipic pariziene cu împrejurările în desfășurare, destinate să dea viață și mișcare unui tablou caracteristic cum este, de pildă, o nuntă la Saint Germain des Prés, așa „cum orice fată de familie visează“ și în care Sanda Nițescu, pentru care superlativele nu pot veni decât de acasă, vede „o adevărată Cosânzeană care își trăiește cea mai frumoasă zi din viața ei“.