Despre anii debutului lui Geo Dumitrescu și despre felul în care se poate scoate o revistă nouă în vremuri tulburi aflăm din ceea ce scrie Sergiu Filerot în cartea Reîntâlniri: „Într-una din ultimele zile ale lunii februarie 1941 […] iată că apare un tinerel slab, scund, cu ochii parcă mirați, dar atenți, concentrați, deși tânărul părea destul de relaxat, nestăpânit de emoții. […] Era studentul Geo Dumitrescu de la Facultatea de filologie din București. […] Pe străzi, pe la colțuri […] erau instalate puști-mitraliere. În plină stradă, trecătorii erau percheziționați de soldați, pentru depistarea legionarilor rebeli cu arme asupra lor. Atmosfera politică era apăsătoare. Și tocmai acest contrast m-a șocat, m-a făcut să trec repede de partea acestui tânăr. Un student oarecare, Geo Dumitrescu, inocent după aparență, entuziast, hotărât, care știa ce vrea, discuta cu mine, calm, o problemă neobișnuită pentru el în ambianța anticulturală a Bucureștiului și a țării, era preocupat nu de ceea ce ar trebui să facă pentru a se pune la adăpost, în vremea aceea nesigură, amenințată de gloanțe, arestări, război, ci cum să facem, împreună, să apară bilunarul pentru literatură Albatros. […] Mărturisesc că fusesem câștigat de puritatea și altitudinea năzuințelor sale.“ („Albatros – armă cu bătaie lungă, în Reîntâlniri, Ed. Cartea Românească, 1985, pp. 21–22). Ce a mai rămas din puritatea și altitudinea năzuințelor sale după cinci ani, când ambianța anticulturală își schimbase culoarea și se adâncea în întunericul dogmatic stalinist? Nu prea mare lucru. În 1946, Geo Dumitrescu se înscrisese în rândurile PCR, numai că, așa cum se înscrisese, așa și fusese exclus, pentru perioada anilor 1954 și 1963. I s-a făcut, în mod excepțional, favoarea de a plăti cotizația din urmă, pentru toți anii de excludere (!), însă va rămâne restanțier toată viața în privința realizării operei literare. Poemul său cel mai bun, Câinele de lângă pod, se constituie într-o narațiune-parabolă fantezistă, intens dramatizată, despre constituția interioară, despre sinele înstrăinat și redobândit. Autorul nu a redobândit niciodată sinele înstrăinat de experiența istorică postbelică, deoarece, exceptând traducerile, nu a avut nicio apariție editorială între momentul intrării și acela al reprimirii în organizația de partid, iar în 1968 a renunțat la scris. S-a mulțumit să opereze doar mici modificări poeziilor deja scrise (între 1939–1943 și 1960–1968), în vederea ordonării în noi volume. Trebuie adăugat că, în afară de revista „Albatros“, care (asemenea revistei debutului publicistic, „Cadran“, ce constituise, măcar parțial, un model în conceperea ei) avusese, în cele trei luni de apariție, premergătoare intrării țării în război, o orientare de stânga, înainte ca aceasta să devină obligatorie, Geo Dumitrescu a condus (uneori chiar a fondat) și alte reviste. Este vorba despre „Flacăra“, ,,Almanahul literar“ (viitoarea „Steaua“), „Iașul literar“ (fostul almanah „Iașul nou“), iar între anii 1968 și 1970 s-a aflat în fruntea României literare (vechea „Gazeta literară“).
Ce a mai rămas din puritatea și altitudinea năzuințelor, care îl cuceriseră pe Sergiu Filerot, nu după cinci ani, ci la un secol de la naștere? Mult mai puțin decât ar fi putut să rămână. Geo Dumitrescu adoptase încă de la debut o atitudine de tânăr neîmblânzit și „sângeros“, așa cum se autocaracteriza în poezia Atac de noapte, realizată printr-o acumulare de elemente agresive: „Crâncen măcel voi aduce, urgie,/ printre măști vechi, surâzătoare,/ idolii albaștri și galbeni și mov,/ foșnitoare mătăsuri, mucavale boite,/ fantome albe, portocalii,/ crunt voi reteza în dreapta și-n stânga/ capete ușoare de gumă bălțată, de hârtie,/ capete dure de tuci și de lemn zugrăvit,/ fragile loburi mincinos poleite –/ sânge, sânge pestriț va curge în juru-mi/ urcând în valuri de culori strigătoare.“ Datele unei asemenea psihologii sanglante – pregătită să-și ia libertatea de a trage cu pușca și care amintește de alt debutant impetuos (de „drumețul incendiar“ Gellu Naum) – ar putea fi ale unui timid care încearcă să-și protejeze astfel trăirile și fondul de demnitate din frica de a nu-i roși obrazul rumen al amintirii. Postura în care se vede tânărul poet e precară, în comparație, bunăoară, cu aceea a poetului care se va fi asemănat, la începutul perioadei republicane, cu mărul de lângă drum: „Ah, sărac sunt, puțină mi-a fost partea,/ averi n-am strâns, nepriceput și fără prevedere –/ n-am strâns decât bunuri întoarse din drum,/ neștiute miresme amare/ ca florile stranii, nevăzute, ale nucului.// Sărac sunt, ca arborele din pădure –/ doar umbră dau și veștede frunze/ și-un braț de lemne albe, uscate…“ (Daruri). Aceasta nu presupune că trebuie să uităm – ca și în cazul lui Mihai Beniuc – aportul la susținerea ideologiei comuniste a exclusului care a plătit retroactiv cotizația, ca semn al legăturii permanente între membru și organizație. Obrazul rumen al amintirii nu i-a roșit niciodată mai tare pentru jalnicul scris publicistic aservit din palizii ani 1950–1963. Deși Geo Dumitrescu nu a fost un poet prolific, asemănările dintre poeziile sale și ale lui Mihai Beniuc sunt mult mai mari decât s-ar putea crede, lucru remarcat de Nicolae Manolescu: „Și mai ciudat este că poeziile de după 1963 pot fi considerate, alături de ale lui Beniuc, printre cele mai autentic realist-socialiste. Dacă ideologii anilor 1950 n-ar fi fost niște simpli imbecili și ar fi lăsat literaților o marjă oarecare de libertate, Aventurile lirice ar fi putut fi tipărite mai devreme (poetul își deplânge încercarea nereușită de a le scoate la lumină) și ar fi constituit, în poezie, pandantul Cronicii de familie ori al Străinului în proză, adică opere parțial valabile, care ilustrau metoda realist-socialistă“ (Istoria critică a literaturii române, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 917). Și atunci, ce ar putea sta scris, drept inscripție pe o piatră de hotar cum este aceea a centenarului nașterii? Geo Dumitrescu a avut o evoluție tipică pentru ceea ce s-a numit „generația pierdută“ – o generație „fără dascăli și părinți spirituali“, cum o caracteriza el însuși în interviul acordat lui Ion Biberi, pentru întocmirea cunoscutei cărți Lumea de mâine. „Generația războiului“ a fost confruntată în chip tragic cu istoria și, în același timp, a avut o poziție polemică față de stilurile și curentele sau orientările literare consacrate. Între colegii de generație, atitudinea denunțătoare a lui Geo Dumitrescu față de ermetismul poeziei pure și față de meditația lirică pretins gravă sau metafizică nu a fost întru totul dinamitardă. Departe de a fi fost promotorul unei simple extravaganțe de tip avangardist, el a militat pentru maturizarea conștiinței poetice, pentru revoluționarea temelor și a limbajului poeziei noastre. Ceea ce își dorea era să ridice poeticității, prin degrevarea de iefteșugurile imaginative și calofile, pulsul vital căzut în anemiere. Prin disponibilitatea reînnoită de a scăpa de stările inerțioase și prin alternarea stărilor de spirit paradoxale, Geo Dumitrescu se arăta a fi dușman al conformismului sclerozant care cuprinsese societatea, individul și actul creator. Neoromantic prin fibra spiritului său, prin propensiunea sufletească spre visare și prin atitudinea demitizării ironice, poetul a repudiat totuși aspectele desuete al romantismului lăcrimos și devitaliza(n)t, având chiar un „proiect de secularizare a averilor sentimentale“.
Geo Dumitrescu a nutrit ambiția, nedusă până la capăt, de a reconfigura un întreg itinerar al eforturilor pentru aflarea adevărurilor de orice fel, el fiind preocupat de ideea autodepășirii, „alergând pe spirala de groază/ a îndoielii“. Poemul Doar așa să alergi! dezvoltă în tonalitate sentențioasă tema fundamentală a legii mișcării vitale necontenite. Mișcarea perpetuă, spectacolul schimbării asigură condiția sublimă și neliniștită a existenței, poezia constituindu-se într-un fel de jurnal de campanie al acestei deveniri de neconceput fără libertatea de a trage cu pușca. Absența acesteia (a libertății) este resimțită ca o frustrare acută, ca un profund disconfort fizic și moral: „Mă uit prin gratii – unde e afară/ și unde înăuntru?/ Cu cât e mai grea pe-acolo/ mișcarea-n cerc în jurul unui blid/ decât aici mișcarea blidului înverșunat/ în jurul frunții mele?“ (Zăbrele). Geo Dumitrescu propunea revitalizarea formelor vetuste și nesigure, sau resimțite ca atare, ale literaturii. Dușman al stărilor de abulie spirituală, el nu agrea stagnarea nici în creație, ceea ce îi cauza grave insomnii și îl determina să ridice, într-un stil parodic al ședințelor de partid, problema spinoasă a nopților. Utilizând un stil voit prozastic, despuiat de podoabe și degrevat de reflexele poetice considerate intangibile, poetul aspira la ivirea unei noi sensibilități și forme poetice, mai încăpătoare și mai aerisite, în care să fie prezente cotidianul și prozaicul cu aspectele lor lipsite de măreție, dar pline de insolit și de recuzite aparent inutile. Geo Dumitrescu dorea să acorde lucrurilor simple și umile o profundă semnificație simbolică și, în același timp, să demitizeze obiectele considerate a fi tabuizate. Era limpede intenția subminării tradiționalei metafore atunci când, în poezia Tabu, descria, cu voită intenție de placiditate, o banală plimbare a unei muște pe tavan, căreia îi dădea binețe („– Prietenă muscă, bine-ai venit!…“). Poetul înscena dialoguri și narațiuni cu aer de oralitate, făcea dedicații, aglomera fragmente de relatări ale experiențelor prozaice, introducea în momentele cele mai patetice ale confesiunii formule uzitate – totul făcut pentru a nu lăsa discursul poetic să se „literaturizeze“. Poezia căpăta astfel caracterul oralității nu numai în structura de suprafață a stilului, ci și în aceea de adâncime, realizând coborârea lirismului la gradul zero al prozaizării. Cred că acestea ar fi, in extenso, caracteristicile poeziei lui Geo Dumitrescu. O ultimă întrebare pe care mi-o pun: ce ar putea sta scris din partea posterității, ca inscripție pe o piatră de hotar, cum este aceea a centenarului nașterii lui Geo Dumitrescu? Mult mai puțin decât s-ar fi putut scrie despre un poet ivit să dezbată problema spinoasă a nopților în vederea izbânzii aventurilor lirice. S-ar putea scrie mare: „poet al generației pierdute“. Dacă ar fi fost mai multe de spus, s-ar fi putut scrie cu literă mai mică, din grija de a încăpea totul, „Mare poet al generației pierdute“. Ar fi încăput fără să se schimbe caracterul de literă, dar și literele își au caracterul lor…
Vasile Spiridon