Mlădiță din stirpea celor cu sînge albastru, contele Schönburg nu doar că și-a păstrat particula „von“, dar pe deasupra a ținut morțiș să se însoare cu o vestală de rang asemănător, drept care și-a ales consoartă pe prințesa Irina Verena de Hessa, nepoata prințului de Christoph de Hessa și strănepoata reginei Elisabeta a II-a, cu care a adus pe lume trei copii, pe care îi consideră descendenți direcți ai reginei Victoria a Angliei. Chiar dacă detaliile acestea de încuscrire nobilă par oțioase, ele surprind o tresărire de ifos aristocratic pe care astăzi nu-l mai găsești decît în regiunile uitate ale vechii Scoții, acolo unde castelele mai găzduiesc încă descendenți livizi din prestigioasele caste boierești. Contele Schönburg, născut în 1969, a avut destul timp pentru a contempla scăpătarea postbelică a propriei familii, căreia regimul comunist din fosta DDR a avut grijă să-i confiște mai toate averile, urmarea fiind că astăzi autorul se consideră un „jurnalist monden“, adică un soi de paria care, spre a compensa rănile pricinuite de ruinarea neamului, joacă rolul unui bufon jovial, un arlechin pe a cărui frunte, în loc să citești cutele ranchiunii, întrezărești lumina unei veselii bizare, de naufragiat plesnind de voie bună. Se pare că acesta e destinul nobililor care, supuși decavării postbelice, se încăpățînează să păstreze memoria unor vremuri apuse: să zîmbească neputincios la icoana unei bunăstări pe care nu o știu decît din albumele de fotografii ale bunicilor. La fel cu Alexander von Schönburg: resemnat în privința declinului ireversibil al încregăturilor nobiliare, contele s-a lepădat de fumuri genealogice și a intrat în pielea unui scriitor adaptat la cerințele actualei piețe de carte. Așa se face că autorul știe să fie nostim, sprințar și dornic de a-și înveseli cît mai repede cititorul. Iată de ce în paginile Artei conversației te întîmpină un măscărici deștept căruia i-ar sta mai bine dacă ar scrie sub pseudonim decît dacă, cum face acum, ar invoca cu morgă particula „von“, fără să-și dea seama că, folosind-o drept memento al strălucirii ancestrale, nu face decît să-și recunoască strîmtorarea în care a ajuns. Că ești un aristocrat scăpătat mai treacă-meargă, dar că ești un conte țopăind de bucurie pe ruina neamului din care faci parte e cam mult. Bucuria aceasta aduce cu euforia celui care, aflat pe marginea prăpastiei, își astupă conștiința cu veselia căderii. „Aristocrație înseamnă «domnia celor mai buni». Cel nobil, așa descoperim în scrierile relevante, detestă lenea, se opune lașității, disprețuiește risipa, în schimb pune mare preț pe îngăduință și pe cumpătare. Nimeni nu poate să invoce, cu toată convingerea, aceste calități. Poate de aceea se și impune limitarea purtării vechilor titluri nobiliare. Fiind, în primul rînd, un semn de extremă mărginire. Vă rog să-mi îngăduiți, baroane von Wrangel! Parcă și auzi pocnetul din călcîie. Și cum să te prezinți, cu toată seriozitatea, drept baron, drept «Freiherr»? Domn liber? O pretenție cam exagerată. Și «conte»? Sună neserios, a impostor, contele Bobby, contele Dracula, contele de Monte Cristo… Nu se potrivește în vremurile noastre, cu atît mai puțin cînd practicăm o profesie citadină. În general vorbind, titlurile nobiliare nu rimează cu nici o activitate profesională. Toți conții și baronii care permit firmelor unde sînt angajați, fie ele bănci, case de licitație sau ce-or fi, să se împodobească cu titlurile lor istorice, nu fac decît să vîndă ieftin mîndra istorie a familiilor lor.“ (p. 124). Iată un mod de a-ți cere iertare că te-ai născut cu ciuf nobil în frunte. Dar ar fi o eroare să credem că Schönburg bate apa în piuă în marginea a cum supraviețuiesc azi nobilii dezmoșteniți. Volumul e o antologie de articole pline de haz despre teme aflate în vogă: fotbal, internet, vedete, budism, curse de cai, bancuri, succes, sex și tot așa. Iar Arta conversației pe care o pune în titlu e doar un pretext spre a uni textele sub o boltă comună, cea a impresiei pe care o lași atunci, cînd, prins într-un clenci monden, te străduiești să faci față unei șuete în care nu vrei să te faci de rîs, indiferent că vorbești despre apocalipsă, țigani, homosexuali, schimbări de sex, meniuri, droguri, diete, epidemii etc. Simpla enumerare a temelor le sugerează babilonia pestriță, volumul fiind un bazar de considerații hître, numai că ele au adesea un accent elevat, grație culturii vădite ce mocnește în capul autorului. Schönburg nu-și dezminte rangul: pune vervă în sintaxă și finețe în nuanțe, atîta doar că nervul mucalit îi joacă feste, coborîndu-i fatal gradul de persuasiune. După cîteva pagini îți dai seama că nu-l poți lua în serios, scopul lui nefiind să convingă, ci să distreze, de aici impresia de bufon superior bătîndu-și joc de propria înzestrare. „Un profesionist al conversației se remarcă prin măiestria de a vorbi degajat despre subiecte la care se pricepe prea puțin – fără să se ia prea în serios. Un număr de jonglerie. Desigur există și teme la care ignoranța noastră e atît de vastă, încît am face mai bine să le evităm cu totul, la petreceri“ (p. 72). La o astfel de jonglerie se pretează contele scăpătat, reușind să scrie cu haz despre teme severe. Oricît de aspră e chestiunea, autorul o dă pe glumă, dezamorsînd tensiunea. Schönburg face uz de umor ca de un scut menit a-i justifica micile maliții, dar în genere are grijă să se eschiveze atunci cînd miezul temei e prea delicat. Regula lui e să nu supere pe nimeni și, pe cît posibil, să-i flateze pe toți, indiferent că e vorba de lesbiene, homosexuali sau de adepții apocalipsei. Arta conversației e genul de carte a cărei lectură îți sporește buna-dispoziție, strecurîndu-ți iluzia că trăim într-o lume plină de haz, în ciuda atrocităților zilnice de care auzim. O lume de bîlci, nici prea rea și nici prea bună. Autorul stă cu un picior în cancan și cu altul în analiză teoretică. Culege anecdote spre a le comenta spumos, dar la un moment dat obosești de atîta veselie silită. Autorul pare să spună: dacă tot trăim într-un ospiciu planetar, măcar să ne amuzăm. Bună de citit într-o călătorie, Arta conversației îți omoară timpul fără să te indispună. E ca o prișniță plăcută după o zi încărcată. Un volum facil menit a-ți descreți fruntea. Atît și nimic mai mult.