Uniunea Scriitorilor și contestatarii ei

Istoria formelor de asociere a scriitorilor din România este parte a istoriei literaturii române, căci nu cred să existe vreun scriitor român important care să nu fi contribuit într-un fel sau altul la alcătuirea sau ființarea respectivelor asociații, societăți sau uniuni. Protejarea și răsplătirea drepturilor de autor, realizarea unei simetrii de drepturi și obligații între editori și creatori, condiția materială și statutul profesional al scriitorului, susținerea financiară a publicațiilor literare, politica culturală a statului și încurajarea mecenatului, ajutorarea scriitorilor aflați în suferință au fost doar câteva dintre obiectivele pe care aceste forme asociative și le-au asumat. La acestea se adaugă, firește, scopuri eminamente literare, cum ar fi organizarea diferitelor festivaluri și lecturi publice, omagierea reprezentanților breslei, acordarea premiilor literare, încurajarea tinerelor generații de scriitori, dar și – în momentele de cumpănă și nu numai – punerea literaturii și a autorilor săi în slujba idealurilor naționale.

Dintre organizațiile întemeiate de scriitorii români, cele mai reprezentative au fost Societatea Scriitorilor Români, înființată în anul 1908, și continuatoarea acesteia, începând cu anul 1949, Uniunea Scriitorilor din România. Cei care susțin că uniunile de creație sunt invenții staliniste sunt într-o gravă eroare. Ca să vedeți cât de „staliniste” erau aceste organizații, să evocăm o structură asociativă similară, Societatea Compozitorilor Români, înființată ceva mai târziu, în 1920, și al cărei președinte, timp de aproape trei decenii, a fost George Enescu. Nici Societatea Scriitorilor Români nu s-a lăsat mai prejos, cel mai longeviv și mai eficient președinte al acesteia nu a fost altul decât Liviu Rebreanu.

De remarcat faptul că atât SSR, cât și USR au primit un statut legal de prim rang, ele fiind recunoscute prin legi speciale de către forurile legiuitoare: SSR a fost recunoscută ca persoană morală, în anul 1912, de către Senat și Adunarea Deputaților, iar USR ca persoană juridică de interes public, în anul 1949, de către Marea Adunare Națională. Dacă forurile legiuitoare au emis legi speciale de înființare a acestor organizații, e de menționat că nu au emis niciodată vreun act care să menționeze desființarea lor.

După anul 1989, USR și-a continuat activitatea, păstrându-și atribuțiile de reprezentare a scriitorimii române, ieșind, însă, de sub tutela ierarhică sau ideologică a instituțiilor statului. Încetul cu încetul, USR a dobândit, pentru profesia și vocația de scriitor, o recunoaștere legislativă mai largă și o susținere financiară pe care breasla noastră nu le avusese niciodată. Rolul USR, ca exponentă a breslei și continuatoarea unei tradiții de peste un secol, a fost consolidat prin gesturi de recunoaștere publică din partea autorităților statului și printr-o seamă de responsabilități ce i-au fost conferite prin acte normative. Astfel, instituția prezidențială s-a implicat activ, în anul 2008, în festivitățile legate de centenarul înființării SSR, atât prin prezența președintelui României la sediul USR, cât și prin acordarea unor înalte distincții culturale întru omagierea acestei tradiții. Printr-o seamă de legi în domeniul culturii, unele votate în unanimitate, Parlamentul a încredințat USR responsabilități importante în aplicarea lor. Guvernul României, atât prin hotărâri semnate de prim-ministru, cât și prin ministerele specializate, îndeosebi Ministerul Finanțelor și Ministerul Culturii, a creat resurse și proceduri prin care USR să poată finanța diferite activități literare. Curtea Constituțională a validat, prin deciziile sale, competențele USR. Numeroase hotărâri definitive ale instanțelor juridice confirmă statutul USR de persoană juridică de utilitate publică. Nu mai vorbim de numărul mare de alte instituții publice, de la consilii județene și primării până la diverse instituții de reprezentare culturală care au în USR un interlocutor în organizarea sutelor și sutelor de evenimente literare ce au loc anual.

Ei bine, în ciuda atitudinii acestor autorități ale statului român care dau recunoașterea cuvenită statutului legal, public al USR, nu același lucru se poate spune despre, culmea!, unii scriitori care au ajuns la concluzia că USR… nu există! După opinia lor, de treizeci de ani încoace, Parlamentul, Președintele României, Guvernul etc., etc. joacă împreună cu scriitorii un teatru al absurdului, acordând distincții, dând responsabilități și alocând fonduri bugetare unei instituții inexistente, ca să nu mai spunem că băncile fac transferuri financiare unui deținător fictiv de conturi. După părerea lor, tot ce face USR este real, mai puțin USR însăși. Iată și argumentul: din moment ce USR nu s-a reînființat în 1990, după căderea comunismului, înseamnă că nu mai există. Aserțiunea e, desigur, hilară. Eu am certificatul de naștere emis de către Republica Populară Română, nu l-am refăcut nici în 1965, când România a devenit republică socialistă, nici în 1990, când a devenit republică, pur și simplu. Asta nu înseamnă, îmi place să cred, că am dispărut odată cu republica ce mi-a redactat certificatul.

Ceea ce e, însă, cu totul lipsit de haz, dacă nu de-a dreptul odios, este faptul că acești contestatari, prin campaniile lor răzlețe, dar înverșunate și zgomotoase, socotind că USR nu mai există ca persoană juridică de utilitate publică, clamează, implicit, anularea tuturor drepturilor câștigate de USR în acești treizeci de ani pentru scriitorii români. Breasla ar deveni, astfel, afirmă ei, un fel de conspirație în care scriitorii se bucură, prin intermediul USR, de o seamă de drepturi, fără să aibă, ca să zic așa, dreptul la ele.

Dimensiunea tragicomică a acestor trupe de hărțuitori este aceea că protagoniștii lor se numără printre cei a căror existență a fost promovată cât se poate de fructuos de… „inexistenta” USR. Suntem, în această privință, într-o situație halucinantă, care o întrece pe aceea a personajului lui Marin Preda care privea peste zăbrelele grădinii zoologice girafa și, totuși, exclama: „Așa ceva nu există!” Dacă în cazul țăranului lui Marin Preda, mirarea era nedisimulată și inocentă, el nevrând, cu niciun chip, să ia locul girafei, nu același lucru se poate afirma despre eroii noștri, a căror mirare este mai degrabă simulată și deloc nevinovată.

Un prim exemplu de privitor al girafei este cel al poetului Florin Iaru. El uită că a fost mai mult timp vicepreședinte al USR, amnezie în parte justificată prin faptul că, în timpul mandatului său, a petrecut extrem de puțin timp la sediul USR, cu foloase pe măsură pentru breaslă. Alt protagonist este Cristian Teodorescu, pentru care atunci când a primit Premiul pentru Proză, USR exista bine mersi, dar care s-a răzgândit în privința Uniunii, fără să se răzgândească, firește, și în privința premiului. Dan Mircea Cipariu, la care numărul de procese intentate USR îl depășește cu mult pe cel al volumelor publicate (inclusiv ca număr de pagini), este un bun exemplu de îndărătnicie bipolară. Ani de zile a crezut cu tărie în existența USR, a candidat la președinție de câteva ori cu un „succes“ pe care doar cel al volumelor sale îl depășește, a fost ani de zile șeful Filialei de poezie din București, ba chiar a colaborat la redactarea actualului Statut. Acum crede, cu aceeași tărie, că USR nu există. Dar probabil că cel mai flagrant caz este cel al prozatorului Eugen Uricaru, și el apostol al inexistenței USR, care, n-o să credeți, timp de cinci ani a fost chiar președintele USR. Polemizând cu sine însuși, precum Tartarin din Tarascon, Eugen Uricaru de acum două decenii a semnat documente juridice și transferuri bancare pentru o organizație care tot pe atunci, în opinia lui Eugen Uricaru de azi, nu exista!

Această ontologie bizară potrivit căreia USR există dacă o conduc unii și nu mai există dacă o conduc alții ar fi putut să rămână, cum se întâmplă adesea între scriitori, doar o rătăcire onirică. Se spune că orice șoaptă se aude în Epidaur. Din cauza internetului, lumea întreagă a devenit un Epidaur în care oriunde ai șopti, se aude oriunde, iar acest lung șir de vorbe și de ipoteze privind legalitatea USR ridică o pâclă bolnăvicioasă pe care trebuie întruna s-o limpezim, irosindu-ne timpul. Chiar și așa, acest joc de-a alba-neagra ar rămâne în zona anecdoticului dacă protagoniștii săi nu ar da dovada unei procesomanii patologice și a unei imposturi cu vădite accente infracționale. (Numărul proceselor în care acești autori au târât Uniunea Scriitorilor a trecut pragul de 120!)

Printre membrii SSR și USR au existat, ca-n orice comunitate, dispute pătimașe. Scriitorii s-au contestat, s-au răfuit și s-au acuzat unii pe alții, fiecare acțiune lăudabilă a avut, ca de obicei, și detractorii ei, dar niciodată, repet, niciodată vreunul dintre ei n-a dat fuga la autorități sau la tribunale ca să încerce, în mod rușinos, să anuleze drepturile pe care ceilalți le dobândiseră. Suntem în fața unei situații pe cât de inedite, pe atât de dezagreabile care sper să nu supraviețuiască în istoria breslei noastre decât cel mult ca o notă de subsol.