„Ceea ce șochează la Ileana Mălăncioiu este, desigur, chemarea obsesivă a unui tărâm straniu, atracția celeilalte lumi, căutate, invocate, evocate în imaginar cu o anume crudă, neînduplecată, stridentă îndârjire. Deprinderea de a bântui statornic printre himere într-o nesfârșită scaldă în apa înlesnitoare de vedenii a morților, capacitatea de a găsi mereu – printr-un fel de dezaxare sacră – o poartă de intrare în această lume nălucită presupun inițierea într-un alt mod de a simți realitatea, precum și anumite modificări specifice percepției“. Astfel fixează Eugen Negrici, într-o pertinentă Prefață la antologia Urcarea muntelui, starea, ființa și lumea poeziei Ilenei Mălăncioiu; în adevăr, universul din poezia Ilenei Mălăncioiu nu e nici „tărâmul celălalt“ din basm, nici departele eminescian, deși păstrează, cum se va vedea, încă explicite legături cu acesta: e o altă lume sau, poate, această lume, preajma (re)formulată după desenul lăuntrului unde se întâlnesc pentru a se completa, pentru a se reîntregi, adică, publicistul și eseistul din Vina tragică (1978), Călătorie spre mine însămi (1985), Crimă și moralitate (1993), Cronica melancoliei (1998), A vorbi într-un pustiu (2001), Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache (2003), cu poetul din volumele Pasărea tăiată (1967), Către Ieronim (1970), Inima reginei (1971), Crini pentru domnișoara mireasă (1973), Poezii (1973), Ardere de tot (1976), Peste zona interzisă (1979), Poeme (1980), Sora mea de dincolo (1980), Linia vieții (1982), Urcarea muntelui (1985; 1992; 2007).
Spre acea altă lume, ființa are a parcurge un drum și o cale: atentă la tot ce se naște, în ordinea poeziei înseși, la timpul marelui joc lingvistic, Ileana Mălăncioiu creează ceea ce se numește diferența specifică între două concepte care îi guvernează poezia: sinonime în unele dicționare, calea și drumul descriu, în fond, traseele ființei interioare și ale poeziei Ilenei Mălăncioiu. Spre lumea de dincolo e, mai întâi, drumul, o rostogolire implacabilă, asemeni mersului boilor tineri, ca în Drum din volumul de debut, Pasărea tăiată: e durativul gerunziului (șchiopătând e verbul pivot al poemului), un mod al acțiunii niciodată încheiate: „Mă-ndrept pe drumu-ntunecat anume/ Să nu-mi văd boii tineri șchiopătând,/ Le-au intrat potcoavele-n copite/ Și se tem s-atingă de pământ./ Din când în când îmi îngenunche-n jug/ Și fiindcă n-am tărie să-i îndemn/ Se uită blânzi și se ridică singuri/ Și pleacă amândoi, ca la un semn./ Și doar la miezul nopții îi opresc,/ Dejug pentru o vreme și rămân/ Lătrată de toți câinii mahalalei/ La poarta potcovarului bătrân./ Le iau pe rând picioarele în brațe/ Și îi apăs cu palma pe copite/ Să știu pe care parte-au șchiopătat/ Și să le-acopăr oasele tocite./ Bătrânul trece cuiele prin foc,/ Le potrivește bine și le bate,/ Iar când se strâmbă și ajung în carne/ Le scoate înapoi însângerate./ Apoi le-ndreaptă și le bate iar,/ Mă-ntreabă unde merg și cine sunt/ Și ca să știe de-am să pot ajunge/ Îi pune să se sprijine-n pământ./ M-ajută să-i înjug și să-i pornesc,/ La început încet și șchiopătând/ Și câinii ne mai latră o vreme și ne lasă/ Și rănile se vindecă mergând“.
Unii cercetători ai textului literar vorbesc despre regimul diurn și nocturn; păstrând semnificația și importanța termenilor, se poate vorbi, în poezia Ilenei Mălăncioiu, despre regimul teluric pe care îl circumscrie drumul care, iată, nu e doar al boilor tineri, dar și al sturionilor spre izvoare (în Sturionii, din același volum de debut): boii șchioapătă și îngenunchează în jug, pe drum, sturionii mor după ce vor fi ajuns la izvoare. Tot astfel este, de exemplu, drumul furnicilor în mușuroi (din În drumul furnicilor în volumul Peste zona interzisă) sau drumul înapoi al ființei în bezna luminată doar de scăpărarea copitelor de boi pe piatra dedesubt; e nemișcarea, în fond, pe care poeta o fixează printr-o sintagmă foarte semnificativă, aceea a oamenilor care stau în drum și, în acest fel, pot călca peste aburul morților ori pot învăța jocul cu roata: drumul e al spaimei, jocului, gemetelor, râsului, întărâtării, al golului care se răsucește, al sângelui și plânsului: „Stăm speriați, vine Gheorghe cu roata,/ O-nvârte pe mână și saltă din cot,/ Se uită la fierul pornit și se miră/ Și râde și geme și tremură tot./ Gheorghe cu roata, strigă copiii/ Și-l întărâtă dându-i ocol/ Ca să-i ia cercul care se-nalță/ Și să-i oprească mâna în gol./ Și nu e nimeni care să-l prindă/ Căci el își trage brațu-napoi,/ Dar golul încă se răsucește/ Și-mpinge roata mai către noi./ O luăm la fugă care-ncotro/ Până ne iese spaima din sânge/ Și numai Gheorghe merge încet/ Și învârtește roata și plânge“ (Gheorghe cu roata).
Dacă drumul este al regimului teluric, calea exprimă, în poezia Ilenei Mălăncioiu, regimul cosmic, esența lumii de dincolo, a tărâmului straniu de care vorbea Eugen Negrici în textul amintit mai înainte; într-o altă ordine, pe cale e dusă, pe drum, ființa înaintează, merge; calea e ținta, drumul e distanța-durată până acolo. Câteva sunt ipostazierile intens semnificative ale acesteia: locuri „unde vreau s-ajung“, în mit și legendă, mai întâi, în prima carte: „Se subțiază oasele lui Negru-Vodă,/ În Argeș, la Biserica Domnească,/ I se preface trupul mort în suflet/ Și intră-n noi, să nu se risipească./ Și sângele, de suflet îngroșat,/ Ca de pământ începe să se facă;/ Parcă ne cade carnea de pe noi/ Și oasele din humă le îmbracă./ Un Negru-Vodă viu mi-apare-n față,/ Cu zece meșteri după el trecând,/ Mă uit la ei prin sticla prăfuită/ Și-mi pipăi trupul cald și mă-nspăimânt./ Cu piatră și cu iarbă-amestecată/ Mi se adună carnea în sfârșit,/ Mă sprijin în pământul plin de meșteri/ Și plec, lăsând mormântul răscolit“ (Negru-Vodă). În cărțile ulterioare, Către Ieronim, Inima reginei, Poezii, Crini pentru domnișoara mireasă, Ardere de tot, Peste zona interzisă, simbolul dominant al imaginarului poetic dobândește sensuri încă mai adânci, trasând mai ferm distanța-durată față de drumul din regimul teluric; astfel, calea e somnia, lumea de dincolo a lui Ieronim, una dintre cele mai importante figuri lirice din cărțile Ilenei Mălăncioiu, înainte și după volumul pe care i-l dedică (Către Ieronim). La un prim nivel al lecturii, Ieronim poate fi alăturat unui cunoscut „personaj“ eminescian; și nu sunt puține punțile de comunicare între autoarea Păsării tăiate și poezia lui Eminescu, cum, la fel, modelul productiv eminescian a fost mereu vizibil și foarte activ în literatura noastră contemporană, de la Nicolae Labiș, Nichita Stănescu și Ana Blandiana la Cezar Ivănescu, Ioan Petraș și Lucian Vasiliu; o „replică“ eminesciană în Dorință (atât de frumoasă și originală, însă: „Să am un loc al meu anume unde să plâng dacă se poate/ Cu capul sprijinit în palme și nimenea să nu mă știe/ Când lacrimile arse-mi urcă încet până la piept și cresc/ Și trec apoi deasupra lui și se înalță spre bărbie./ Să simt că-ncepe să mă-nece această plângere prelungă/ Și nu e nimeni să mă scoată din ea și să încep să țip/ Cât pot către pereții care se clatină-mprejur de parcă/ Au fost zidiți dintr-o greșală pe-o temelie de nisip/ Pe urmă trupul să se lase încet prin lacrimile limpezi/ Și să se vadă cum se-nalță deasupra ca un înecat,/ Să nu se știe dacă-n clipa în care-am început să plâng/ Și să mă văd prin plânsu-acesta eram femeie sau bărbat./ Și-atunci să vină cineva de primprejuru-acestui loc/ În care-am fost lăsată-anume și să vă cheme să vedeți/ Că trebuie să mă alunge, fiindcă am plâns atât de mult/ Încât de-un timp au început să curgă lacrimi prin pereți“), noaptea albă investită, în poezia Ilenei Mălăncioiu, cu sensurile adânci ale nopții clare din atâtea texte eminesciene și, mai ales, acest dialog unde se adună toate temele majore ale poeziei romantice și (post)moderne: „Sfânt cu sufletul de moartă plâns de tine îndelung/ Este aerul, iubite, în această noapte albă/ Și ca lacrima din ochiul tău căzută peste lume/ Când pe pieptul ei de zână așezaseși flori de nalbă./ Mergi încet pe-un drum bătut care mă îndreaptă iarăși/ Înspre veșnicul pământ ce-mi apare-n cale/ Răscolit de-același duh ce se-nalță și mă lasă/ Martor sfintei înălțări și pieirii sale./ Pot să spun c-am văzut piatra dată la o parte/ Și-am văzut mormântul gol și-o lumină lină/ Care chipul său frumos îl învăluia să-l ducă/ Lumii de lumină./ Pot să spun, dar cum să spun,/ Tu găsești mormântul gol și-mi apari în cale,/ Cine-a fost aici, întrebi, și-a luat trupul dulce,/ Eram singură, iubite, în această vale“ (Noapte albă).
Dar Ieronim nu e doar, prin context, o figură lirică aparținând unui cod cultural prea bine cunoscut. În toate volumele Ilenei Mălăncioiu, Ieronim exprimă timpul proorocilor; în Inima reginei, de pildă, el este Natanael, proorocul de la curtea lui David: numele său înseamnă „darul lui Dumnezeu“, cum se spune în Cartea regilor și Cartea lui Zaharia, din vechime, la fel cum scrie Ileana Mălăncioiu în poemul Calea din volumul Inima reginei: „Ieronim, galben este obrazul fiului tău de pe zid,/ Că în noapte o aureolă de sfânt pare,/ Când singură, cu el rămân pază somnului tău/ Pe pietrele albe de la intrare./ Doamnă, îmi spune, stând nemișcat/ Și încercând să se apropie cu greu,/ De pe piatra de unde sunt aș putea/ Să v-arăt calea către tatăl meu./ Încercați să ajungeți pe zid, lângă mine,/ Nu vă fie frică, urcați mereu,/ Care este calea, Natanael, îl întreb,/ Doamnă, șoptește, calea sunt eu./ Și rămân mai departe în fața cetății/ Pe pietrele albe pe care sunt/ Și-ncep să te văd prin obrazul lui galben/ Asemeni unei aureole de sfânt“ (Calea). Calea sunt eu, spune Ieronim-Natanael, desemnând traiectul ființei dincolo de drumul teluric și de calea cosmică, spre Edenul pe care ceilalți prooroci, Daniel, Ezechiel, dar și heruvimii îl păzesc: „Ca o pasăre albă sufletul lui îmi șade în palmă,/ ce sămânță să-i caut și ce cântec să-i cer,/ ce foc l-a oprit, Doamne, în liniștea aceasta/ din drumul lui către cer?/ A venit cu aripile lăsate în jos,/ cu frică și-ntristare m-am oprit lângă el,/ părea să aibă ochi pe tot trupul,/ semăna cu heruvimii tăi când s-au arătat lui Ezechiel./ Împrejur vedeam norul în care-a venit/ și cele patru fețe nevăzute ale lui/ și cele patru roți de hrisolit/ care-l duceau acolo unde le spui./ El i-a poruncit să stea în palmele mele, mi-am zis,/ în roata lui e duhul care l-a adus,/ Doamne, nu-i pedepsi pe cei ce prind sufletele ca păsările,/ când ai să-l chemi are să fie sus“ (Ca o pasăre albă). Regimul cosmic se identifică, așadar, cu timpul proorocilor Natanael, Daniel, Ezechiel, cei care leagă, în fond, Vechiul de Noul Testament; aici, Edenul e posibila cale, un spațiu de dincolo de asprimile regimului teluric, unde e cântec de păsări – un ținut cu „sfinții-n ascultare“; calea e urcare în acest ținut (Urcarea muntelui, titlul unui volum publicat în 1985 și 1992 și al unei antologii din 2007 e pe deplin semnificativ), în zona interzisă unde se poate trece doar călare pe un cal alb „cu pielea scrisă/ cu vechi cântece de moarte“; iată Edenul, tărâmul pierdut și mereu promis: „Ținut din lumea morții cu sfinții-n ascultare,/ Aici regina-și cântă cântările regine,/ Tot tânără, iubite și tot cu fruntea pală/ Încremenită-n palme gândindu-se la tine./ Când stele cad la noi în lumea lor se-nalță,/ La noi un om se pierde, la ei un sfânt se naște,/ Regina stă cu ochii pe steaua răsărită/ Și nou născutu-n moarte încearcă a-l recunoaște./ De câte ori o stea mai mare i se-arată/ Ies magi cu straiele de foc în cale/ Și blândul chip al ei caută chipul/ Pe care-l dă și-acuma înfățișării tale./ Dar tu te schimbi, iubite, din zi în zi la chip,/ Lumina stelei care își lasă raza dreaptă/ Mă tem că n-o să-i poată vesti nașterea ta/ În lu- mea-ncremenită în care te așteaptă“ (Ținut).
Lecturi grăbite și ghiduș contextualizate au transmis o imagine de tot greșită a lumii poeziei Ilenei Mălăncioiu, mai ales a aceleia din Pasărea tăiată. Către Ieronim și Inima reginei; se identificau acolo evenimente „banale“ din lumea satului, precum tăierea unui miel sau a unei găini, potcovirea cailor (de fapt, a boilor tineri, cum s-a văzut în poeme precum Drum sau Întoarcere). Prima carte poate fi citită și în această cheie, a retragerii înspre vârsta de aur, a existenței elementare, cu un „personaj“ care caută păsări prin cuiburi și, rănit de zburătoarea speriată, își oprește sângerarea cu frunză de salcie și pământ; dar, urmărit de șesul și casa părintească, luând „neliniștea din Vlașca“ și rupând pâinea „țărănește“, pe ștergare, la moara dintre munți, personajul liric din Pasărea tăiată trăiește în surparea acelui loc și acelui timp pentru că, iată, joaca de atunci e „nebună“, șotronul, uitat, lăutarii „zic un cântec nou de la oraș“, iar bâlciul copilăriei și-a închis tiribombele. În fapt, universul liric din Pasărea tăiată are prea puțin de-a face cu satul lui Moromete, așa cum, în eroare, s-a scris; el prefigurează un fond arhetipal din care se hrănește toată poezia Ilenei Mălăncioiu. Iată. Sunt, mai întâi, fapte mărunte, dar nu „evenimente banale“, cum s-a spus, pentru că acestea reprezintă textura de bază a unui complex simbolic dintre cele mai ample din poezia noastră de azi; în Nuntă, în fața mirilor se lasă o găleată plină, să le poarte noroc, în Rugă, cosașii „mănâncă-n iarbă lângă drum“ cu o poftă care „pare că vine dintr-un mit“, în Pasărea tăiată, bătrânii au grijă ca pruncul să nu uite frica păsării tăiate, ca într-un ritual al pregătirii de moarte („M-au ascuns bătrânii, după obicei,/ Să nu uit de frica păsării tăiate,/ Și ascult prin ușa încuiată/ Cum se tăvălește și se zbate./ Strâmb zăvorul șubrezit de vreme,/ Ca să uit ce-am auzit, să scap,/ De această zbatere în care/ Trupul mai aleargă după cap“): luna este astrul care guvernează această lume unde istoriile cu zâne și Ilene Cosânzene au fost înlocuite de poveștile cu zeițe și nimfe, iar bărbatul și femeia își schimbă zilele între ei, într-un maelstrom al vieții-morții; „Nu-mi amintesc decât că am intrat într-o pădure,/ Iar o zeiță tânără aduna zilele de la noi/ Și ne-nsemna pe-un copac după lumina din ochi/ Ca la plecare să ni le dea înapoi./ Și n-am aflat dacă zeița a fost de vină/ Sau copacul a ars de lumină,/ Dar știu că semnele ni s-au amestecat/ Și-am luat șapte zile din viața unui bărbat./ Și fiindcă mă temeam de mânia zeiței/ M-am furișat într-una dintre ele/ Să văd dacă omul acela umblă cu viața-ntreruptă/ Ori și-a pus în loc zilele mele./ Mărturisesc că l-am văzut trăind/ Și că zeița însăși a fost o clipă fericită/ Că după-acel amestec de semne și de vieți/ Știa că va scăpa nepedepsită./ Apoi ne-a-nconjurat îndurerată/ De parcă se temea că nu vom reuși/ Să intrăm înapoi în viețile noastre/ Și după șapte zile vom muri“ (Mărturisire).
Sensurile adânci ale liricii Ilenei Mălăncioiu se pot apropria printr-o lectură de felul criticii arhetipale; nimic nu e întâmplător, dar nici „ilustrativ“, într-o operă care poartă semnele substratului păgân și, deopotrivă, reperele sigure ale cultului creștin, la toate vârstele poeziei, de la Pasărea tăiată până la Urcarea muntelui, vreme de patruzeci de ani. Textele din Către Ieronim, de pildă, încep în cântecul straniu al cucului, cea mai importantă (poate și cea mai „poetică“) pasăre din mito-folclorul nostru: e vocea destinului, a vieții singuratice („Se strigă cucul singur a nu știu câta oară/ Și își răspunde singur strigându-se mereu/ Și strigătul izbește în el fără să vrea/ Și îl îngân să creadă că nu mai este singur/ Că are cuibul său în casa mea“), a jocului de-a baba-oarba „singură pe lume“, sfârșind în incantațiile descântecului de viață după moarte. Preoteasă într-un templu păgân, poeta știe că nu doar caracterul magic, dar și ritualul rostirii sunt importante în descântec: „Parcă suntem copii și te-aștept și nu vii/ Să jucăm baba-oarba și eu știu că-ți plăcea/ Și mă tem că în drum ai călcat din greșeală/ Peste aburul morților dintr-o vâlcea./ Dar oricât mă tem și oricât te chem/ Tu te-ai făcut abur și m-aștepți să vin/ Să descânt tot eu pe numele tău/ Și să mai încerc să te scap de chin. «Înger luminat, duhul i l-ai luat,/ Viață după moarte, dă-mi-l îndărăt,/ Și-am să vin tot eu ca să ți-l aduc/ Când o fi cu părul alb ca de omăt./ Îl cheamă Ion și-i fecior de om/ Cum n-am mai cunoscut, cum n-am mai văzut,/ Dacă nu-i mai ai trupul să mi-l dai,/ Fă-l de la-nceput suflând peste lut»/ Dar descânt în gând și descânt plângând/ Și nu înțelege ce chip și ce nume/ Și te-aștept să vii și mă leg la ochi/ Și joc baba-oarba singură pe lume“ (Ritual).
Cum se vede, Ileana Mălăncioiu respectă întocmai canonul: adresarea către ființa mitică (Înger luminat), apoi, exorcizarea răului, a chinului. Un poem, Obicei, vorbește despre dezgroparea morților la șapte ani, un altul, Ursul, despre vindecarea prin călcătura ursului; în Sânge de urs, relația cu fondul arhetipal e încă mai evidentă. „Cei ce vor să scape de durerile de șale se lasă călcați de urs“, iar prezența acestuia în curte „are darul de a purifica spațiul respectiv; alungând duhurile rele“, la nașterea copilului, în unele zone ale țării, i se dădea o linguriță de untură de urs ca să fie „om tare“, cu părul de urs poți scăpa de frică, sângele ursului te poate salva de la moarte, documentează G. Dem. Teodorescu în Poezii populare române, A. Gorovei în Credinți și superstiții ale poporului român, Romulus Vulcănescu în Mitologie română ori Ov. Densușianu în Graiul din Țara Hațegului. Ileana Mălăncioiu scrie în Sânge de urs din volumul Către Ieronim: „Ca să te vindec, Ieronim, ți-adusesem/ Sânge de urs, în șoaptă te rugam:/ «Gustă puțin, îți va face bine»./ Și, întru adevăr, credeam că în noaptea aceea/ Cu sânge de urs te-aș putea vindeca./ De sânge tu nu te-ai putut atinge,/ Cu sila am vrut să ți-l torn pe gât,/ Vâscos era, deasupra buzelor rămânea,/ Îl dezlipeam încet și-l aruncam/ Și cu altă cană de sânge veneam./ Dinadins îl vărsai și strigai către mine/ Și nu știi, Ieronim, cât de rău îmi părea,/ Altfel aș fi vrut să fie în noaptea aceea chiar dacă/ Oasele tale zdrobite, în grabă la loc adunate,/ Sângele de urs să le vindece nu mai putea“.
Fondul arhetipal al liricii Ilenei Mălăncioiu nu provine dintr-o relație mecanică, în felul cauză-efect, cu un cod cultural anume; legăturile sunt subterane, „realitățile“ din lumea de dincolo sunt, înainte de toate, înlăuntrul ființei poetei. Dragostea însăși e ritual păgân; Ieronim se scaldă în apele morților din câmpie, iar trupul iubitei e asemeni ielelor (Apa morților, Asemenea ielelor), pentru ca, altădată, Ieronim să iubească o nimfă cu straiele smulse (Rugă, De frică, Fericită să fii): limita e identificarea erosului în ritualul funerar în Inima reginei, apoi, la apogeu, în Sora mea de dincolo: „Ochiul tău cel bun, iubite, care sufletul mi-l știe/ Cum e el, nu cum se vede prin tristețea adunată,/ S-a-ndreptat din nou spre mine și mi-e teamă când se uită/ Ca la poarta lui cea sfântă care-n noapte se arată./ N-am murit în noaptea asta, cum credeam că mor, în somn,/ Doar de sfânta mea greșeală în tăcere luminată,/ Nu sunt moarta ta, iubite, dar privește-mă-n tăcere/ Dacă trupul meu asemeni moartei dragi ți se arată./ Pot trăi doar din privirea ta-ndreptată către mine/ Ca un aer bun ce schimbă din obșteasca agonie/ Și sunt moartă dacă trupul meu de moartă luminează/ Și sunt vie dacă-ți place chipul meu de fată vie./ Când se face întuneric pot trăi din umbra ta/ Care umbra mea firavă în tăcere o înghite,/ Pot trăi din însăși umbra aruncată peste lume,/ Numai nu-ți lua dinspre mine ochiul tău cel bun, iubite“ (Ochiul tău cel bun). Constelația simbolică din poezia Ilenei Mălăncioiu cuprinde sumedenie de ființe și semne din mitologiile cele mai diverse. Astfel, într-un poem din volumul Inima reginei, apare Dale (Dali), zeița caucaziană ocrotitoare a sălbăticiunilor, atrasă, uneori, de chipeșii vânători cărora li se arată sub formă de pasăre; aceștia trebuie să păstreze taina iubirii, altfel, ca în basm, unde le stau picioarele, acolo le va sta și capul: Talismanul Ilenei Mălăncioiu e, prin Dale, talismanul iubirii tăinuite: „A intrat un ochi de gheață,/ A intrat și celălaltul/ În odaia mea și-acum/ Rând pe rând bucăți de trup/ Părăsesc încet înaltul/ Și coboară lin ca-n zbor/ Și se leagă înapoi/ Chipul cunoscut de noi./ Doamne fă să lege bine/ Mâna dreaptă și cea stângă/ Și picioarele-amândouă/ Și o lacrimă să plângă/ Ca un bob curat de rouă/ Ca să știu c-a ieșit bine/ Chipul refăcut de mine/ Din bucăți, ca alte dăți,/ Din văzduh,/ Cum prin vorbă printre trup/ Fâlfâirea unui duh. Și mai fă s-apară și el/ Și-naintea lui să-l văd/ cu aripe-n loc de brațe/ Aplecate peste noi/ Și când iar au să se vadă/ Lasă lacrima să cadă/ Pe podea/ Și să stea/ Ca un fir de mărgărint,/ Ca o boabă de argint,/ Ca otrava în pahar,/ Ca o piatră de hotar,/ Ca un talisman pe care/ Îl poartă Dale/ Pasăre mare“. Altădată, poemul se duce în simbolul creștin al mormântului gol, poeta regăsindu-se printre femeile care au fost la mormântul Lui (Noapte albă) sau în înțelesurile unei rugăciuni care se rostește, în Biserică, înainte de spove danie: „ci iarăși mă tem că nu voi mai fi deloc/ un animal imens mă caută cu botul/ cine ești tu îmi veți spune și voi răspunde ca obermann/ pentru univers nimic, pentru mine totul/ suflete al meu de ce nu pot eu crede/ că vei umbla aievea încărcat cu poveri/ pe urmele vieții mele care va fi trecut/ și că-ți vei aminti ce-a fost ieri/ plătind într-un fel ca semn că exiști/ iar apoi mulțumit pentru ce vei plăti/ ți se va ierta de șapte ori câte șapte/ întreaga îndoială din această zi/ și vei fi vărsat ca iona pe celălalt mal/ numai pe jumătate mistuit și te vei bucura că ești viu/ și vei lăuda botul care m-a înghițit“ (Ci iarăși mă tem). Erosul-viața-moartea reprezintă unitatea, pivotul poeziei Ilenei Mălăncioiu, iar unul dintre semnele cele mai puternice ale acestui Unu este crinul: „Ci iată crinul, repetându-se la nesfârșit,/ Trei crini împreună buchetul divin,/ Mai multe buchete o nuntă și o moarte,/ Toate nunțile și morțile același crin./ Din crini este hora miresei, iubite,/ Din crini convoiul de înmormântare,/ Ca un balaur cu mii de capete crinul/ Ne iese veșnic în întâmpinare./ Vântul poartă în el sămânță de crin,/ Ies crini din piatra marilor bulevarde,/ Ies crini prin albul mat al pereților/ Și prin soarele care ne arde./ Ca niște lujere nesfârșite sunt razele,/ Ochiul însuși e un crin cu mijlocul gol,/ Vederea se face prin floarea lui albă/ Prin care a curs vitriol“ (Ochiul însuși e un crin).
Într-o poezie care desparte-unește lumi, simbolistica hotarului e decisivă. Iată ce spune Ivan Evseev despre hotar în Enciclopedia simbolurilor religioase și arhetipurilor culturale: „În structura duală sau tripartită a lumii, specifică culturilor arhaice și tradiționale, orice limită (graniță, frontieră, hotar) este un semn al discontinuității spațiului pe orizontală și pe verticală. Hotarul desparte, dar și unește zone și nivele diferențiate valoric; marchează momentul de echilibru și cumpănă, deține concentrată în sine energia ambelor spații polare, antago niste și complementare, de unde provine ambivalența acestui simbol. Orice trecere înseamnă schimbare, ce poate fi în bine sau în rău. De aici a rezultat sacralizarea hotarului, cultul lui în diferite civilizații“. Citind „în oglindă“ poezia Ilenei Mălăncioiu din Crini pentru domnișoara mireasă, Ardere de tot și Peste zona interzisă, hotarul e, mai întâi, locul unde duhul lumii vii se unește cu cel al lumii moarte, unde „polii opuși“ surpă pământul dintre ei, pentru ca „să înceapă albul ce nu se mai sfârșește“; hotarul, la Ileana Mălăncioiu, nu desparte, ci unește, nu e prăpastie, ci punte: în eros, mai întâi: „de spaima unei clipe mai senine/ ce-n taină-mi pregătește o spaimă și mai mare/ mă-ntorc peste prăpastia pe care/ cu spaimă am trecut-o către tine/ un gol imens mă ține tăcut deasupra lui/ și mută munții către care vin/ simt marginea prăpastiei pierind/ asemeni unui orizont divin/ fă un hotar mai sigur între mine/ și între țărmul tău care s-a dus/ vreau să m-apropii fără să te văd/ mi-e frică și merg ca privită de sus“ (De spaima unei clipe). Simbolistica hotarului e cu totul singulară în lirica noastră contemporană; hotarul nu e limită, ci „ținutul acela străvechi“, e „marginea pe care stăm“, poarta pe unde se intră în adânc și „valea îngustă“ sau calea lui Ahab „în căutarea balenei albe“ sau, altfel, locul de unde începe și unde sfârșește marea călătorie în sine, cum spune Ileana Mălăncioiu în poemul Pe când călătoream din volumul Peste zona interzisă: în fond, hotarul nu e zona interzisă, ci lumea care se află peste aceasta.