Continuăm în numărul de față al revistei noastre discuția pe marginea „Istoriei critice a literaturii române” de Nicolae Manolescu prezentând opiniile exprimate de câțiva dintre scriitorii prezenți în această sinteză-eveniment a literaturii noastre.
În numărul de săptămâna viitoare, vom încheia această dezbatere cu o anchetă culturală la care participă critici și istorici literari.
Marta PETREU
Triumful meu de marginală
Da, am văzut ediția a doua, am primit-o cadou. Ce pot spune acum despre ea e cam nesigur, n-am apucat s-o studiez, să stabilesc diferențele față de prima ediție, să cîntăresc nuanțele. Dar, așa cum îmi spunea și Ion Vartic, chiar și la cititul pe sărite se observă capacitatea rară a criticului de-a defini sintetic o operă sau un autor. Și, adaug, gustul sigur. Cred că accentele apăsat-personale din carte arată că istoricului literar nu-i mai pasă de granița, altfel severă, dintre speciile literare, ceea ce mă face să aștept cu mare curiozitate viitoarele sale memorii, în care sper că va nara extrem-prezentul. (Poate greșesc, din cauză că eu însămi scriu acum o asemenea narațiune.) Aș mai spune că autorul, cu voie sau fără, i-a favorizat pe scriitorii care și-au publicat grosul operei înainte de 1990 și au apucat să se „clasicizeze”: „clasicii” de pînă în 1990 au rămas și acum, în ciuda tuturor rezervelor critice formulate de Manolescu, „clasici”. În schimb, scriitorii care și-au publicat cea mai mare parte a operei după 1990 – au trecut 30 de ani! – sînt, cu relativ puține excepții, în dezavantaj, Manolescu pare că n-a mai avut întotdeauna răbdarea să le comenteze cărțile pe-ndelete, uneori a „rezolvat” o carte foarte bună într-o frază, alteori pur și simplu n-a luat act de existența unor asemenea cărți. Excepțiile de la această regulă sînt relativ puține – capitolul despre Cărtărescu, de pildă, unde comentariul este adus la zi, pînă la Solenoid. Sau chiar capitolul despre mine; de exemplu, romanul meu gotic, din 2017, Supa de la miezul nopții, a intrat în Istoria… lui Manolescu, și anume comentat atît de ad hominem, încît presupun c-a vrut să transforme printr-o vrajă verbală supa ucigașă și sinucigașă din roman într-una bună ca la mama acasă.
Am scris „Manolescu”, iar nu „dl Nicolae Manolescu”, deoarece, ca-n cazul lui Cioran, la care semnul gloriei a fost clipa cînd și-a pierdut prenumele și-a devenit pur și simplu nume, și autorul Istoriei critice… a devenit de multă vreme nume: Manolescu. Și-atît.
Deci, în ce mă privește, Istoria critică… în ansamblul ei arată că dl Manolescu mi-a citit cărțile, și anume: fără prejudecăți, atent chiar și la latura umoristică a scrisului meu – cred că e singurul critic care și-a dat seama că am și umor. Cînd vrea, Manolescu e un cititor perfect și un hermeneut pe măsură, știm asta. Ca la prima ediție, și la aceasta, a doua, am avut motive de bucurie: capitolul despre cărțile mele e cuprinzător, sînt comentată și ca poetă, și ca eseistă, și ca prozatoare, și nu una oarecare, ci „excepțională” – scuzați, Manolescu dixit. În plus, eu am învățat de la Zaciu să mă bucur nu numai de conținutul și exactitatea textelor critice, ci și de lungimea lor: or, capitolul M.P. din Istoria critică… este suficient de lung încît să-mi enerveze detractorii.
Una peste alta și din multe motive, unele nedeclarabile public, Istoria critică… a lui Manolescu este pentru mine, și la ediția a doua, triumful meu de marginală.
Adrian POPESCU
Rațiunea critică
Nu mă pot decât bucura că și în ediția a doua a Istoriei critice a literaturii române, portretul meu de autor figurează, alături de altele, convingător alcătuit de cel care a strălucit incontestabil și a marcat cu personalitatea lui câteva decenii literare, Nicolae Manolescu. La fel ca în precedenta ediție, sunt identificate câteva trăsături individualizante ale subsemnatului, spiritualizarea concretului, asimilarea unor modele ilustre: Pillat (ecouri din arheologia sa culturală) ori Trakl. Capacitatea istoricului literar de a concentra în câteva fraze, care se rețin prin expresivitatea lor, traseul meu literar, mi se pare impresionantă. Ce urmărește cu precădere Nicolae Manolescu în cele peste o mie cinci sute de pagini ale tomului său? Manifestările unui dar inefabil, talentul, găsit la autorii de vârf ai celor cinci secole de literatură. Ceva greu de captat, dar iradiant, nu o himeră, o entitate misterioasă, pe care o simți, chiar dacă nu o poți capta rațional. Rațiunea critică a lui Nicolae Manolescu organizează pânda pentru a captura, nu a ucide (prin explicații sociologice sau ideologice) făptura fugară a acestei entități, care dă carnație ideilor, fantasmelor, idealurilor, programelor estetice. Autorul are tot dreptul să-și construiască propriul edificiu, fără a ține cont de murmurul celor care-i reproșează unele absențe, am făcut-o și eu. Observații de acest fel mi se par inutile, arhitectul are planul său, noi nu suntem nici comanditari, nici consilieri care aprobă lucrările. Despre importanța personalității lui Nicolae Manolescu, pusă în relație cu această nouă ediție, se poate glosa din abundență…Eu îi compar influența în literatura română cu cea a criticului Marcel Reich-Ranicki, în literatura germană, elogiat, dar și tratat cu cruzime. Soarta celor cu un destin ieșit din comun.
Ioan MOLDOVAN
Geaba lună, geaba stele
Alexandru Mușina obișnuia numaidecât să spună, când ne întâlneam (illo tempore) la diverse petreceri oficiale ori amicale, că, atâta vreme cât tu, care te crezi scriitor, nu ești cuprins în cuprinsul Istoriei…lui Nicolae Manolescu, nu exiști ca scriitor, geaba lună, geaba stele în capul tău. Or, eu nu eram, mai mult, ilustrul critic nu scrisese despre nici una dintre cărțile de poezie pe care i le trimiteam îndată ce apăreau. Deci nu existam ! – prilej de întristare periodică pentru mine. Asta nu mă împiedica să fiu un cititor/admirator al operei manolesciene, iar în meseria de dascăl de română (versantul literaturii) apelam cu mare folos la cărțile Criticului. La un moment dat, miracol (cine ar putea desluși fenomenologia unui miracol?): în Istoria… pe înțelesul celor care citesc exist și eu, apoi văd că sunt și în cuprinsul Istoriei… ediție definitivă. Viața mea de scriitor s-a liniștit: bănuiala mea că sunt poet s-a convertit în bucuria de a fi socotit poet de către Nicolae Manolescu. Firește, nimic nu e definitiv în acest domeniu misterios și imprevizibil al acreditării unei vocații. Așa că rămân cu îndoielile mele, altă cale nu am. Dar, cel puțin, am trăit o sărbătoare a insului luat în seamă de o instanță înaltă a criticii literare.
Cât privește cititorul care sunt, am convingerea că Nicolae Manolescu este – simplu și hotărât spus – cel mai important critic român de după G. Călinescu. Fie-mi îngăduit să reiau aici, selectiv, ceea ce am scris cu ocazia aniversării a 80 de ani a Domniei sale.
Văd în Istoria… ediția a II-a, revăzută și revizuită opera ce încununează o viață de meditație fructuoasă, subtilă și originală asupra celor cinci secole de literatură română în tot ce are ea mai semnificativ. Se spune, pe bună dreptate, că Nicolae Manolescu este, în aristocratica descendență a lui G. Călinescu, singurul în literatura noastră care a vrut și a putut omeni cum se cuvine prin această operă de amploare și de comprehensiune fără asemănare pe scriitorul român în întrupările și avatarurile sale spirituale de „sub vremi”. Cel ce nu vrea – cititor fiind – să rătăcească și să cadă în amăgiri cărturărești are la îndemână această Carte, o călăuză care, precum cea tarkovskiană, deține și oferă harul, instrumentarul, inspirația și dăruirea numaidecât trebuincioase unui Însoțitor de încredere și de bună-credință. Sigur, Istoria critică a literaturii române – 5 secole de literatură este templul (cuvântul se impune aici) central al vieții critice a domnului Manolescu, lui alăturându-i-se, ca într-un complex arhitectural, o profuzie de alte construcții-cărți nutrite de vocația și marcate de stilul autorului lor. Avem, figurativ vorbind, în bibliografia manolesciană o constelație pulsând ademenitor în cerul de cerneală scrisă, folositoare spiritului și încântătoare la lectură.
Gabriel CHIFU
Despre Istorie…, cu afecțiune
Dacă am privi Istoria critică, ediția nouă, revăzută și adăugită, în cheie – cum să zic?, freudiană?… – ce am vedea? Probabil un formidabil exercițiu de manifestare a puterii în literatură. Să ne închipuim că există cineva atât de înzestrat, cineva atât de binecunoscător și binevăzător încât e în stare să cuprindă ceea ce e de necuprins, adică întregul literaturii române, căreia se încumetă să-i configureze harta completă și vectorii principali de devenire. Atunci, bineînțeles, acel cineva va fi tentat să-și manifeste puterea, magnificența, supremația, ceea ce Nicolae Manolescu, într-un spectacol scânteietor, chiar face în Istorie. Ca efect al acestei poziționări, întâlnim, mă gândesc, și acele judecăți critice, acele verdicte despre un autor sau altul, care i-au nemulțumit pe atâția dintre comentatori, fiind calificate de aceștia ca „nedrepte”. De la înălțimea la care se află, autorul Istoriei… își permite luxul de „a greși”, își asumă total acest risc: autorul și numai autorul este răspunzător pentru judecățile de valoare susținute, pare să afirme repetat, în subsidiar, Nicolae Manolescu în fiecare pagină a cărții sale. De altfel, de la început și tot timpul, nu cinic, ci cu luciditate, programatic, Nicolae Manolescu și-a apropriat acest mod de a exercita actul critic: mersul împotriva curentului, luarea în răspăr a adevărurilor intangibile. În aceeași cheie freudiană privind lucrarea, am mai observa și altceva, diferit, opus chiar. Și anume: gestul impresionant de umilitate, de abnegație, de credință, de admirație supremă față de literatura română pe care îl reprezintă Istoria…. Dar, se cade să ne întrebăm, cele două atitudini, orgoliul demiurgic întâi și apoi îngenuncherea admirativă, sunt oare compatibile în aceeași persoană, în același timp și față de același obiect? Nu, sună răspunsul firesc. Și totuși, așa mi se pare că stau lucrurile în cazul lui Nicolae Manolescu. Poate tocmai această imposibilă dualitate a fost sursa unei energii prodigioase, care a făcut posibilă această construcție monumentală a literaturii române.
Acum, câteva vorbe și despre prezența mea în Istorie. (De precizat: opiniile de față au și nuanțe de apăsată auto-ironie, normale în condițiile în care, chiar dacă nu recunosc, toți autorii sunt vanitoși până peste margini, iar eu n-am cum să fac excepție.) Așadar. Când am citit cum mă rezumă critic în prima ediție a Istoriei… am fost atât de dezamăgit încât mi-am zis că, dacă are o părere atât de proastă despre mine ca autor, atunci e cazul să plec de la Uniune, n-are rost să rămân alături de cineva care literar mă prețuiește atât de puțin și mă judecă atât de nefavorabil. Pe urmă m-am înfrânat. Una e una și alta e alta: nu trebuie să leg judecata critică de slujbă. Dacă nu-i place literatura mea, e dreptul său să nu-i placă. Și am rămas. Am gândit, adoptând soluția naivă, că trebuie să scriu atât de bine încât să-l conving. Mai târziu, în Istoria mică, pe înțelesul celor care citesc, dar și în cronicile sale și în referirile scrise, imaginea mea s-a îmbunătățit. Într-atât încât i-am enervat pe destui. În actuala ediție a Istoriei, se pare că am crescut și mai mult în ochii lui. Îmi spun zâmbind: menținându-se trendul acesta, probabil că, dacă ar exista o a treia ediție, aș avea și eu parte, în sfârșit, de un tratament critic care chiar m-ar mulțumi, căci ar corespunde aspirațiilor mele. (Paragraful acesta narcisist din urmă trebuie luat, desigur, numai pe jumătate în serios, jumătate e scris în glumă!…)
Vasile DAN
Sub raza roentgen
Nu de vanitate sau nici măcar de stimă de sine am fost lovit cînd am descoperit pagina din Istoria critică dedicată mie. Dimpotrivă, mi s-a făcut inima mică, mică cît un purice: teamă, curiozitate tulbure, ușor impudică ca în fața unei publice goliciuni care ești, fără să vrei, chiar tu. Și, da, de cum arătam: costeliv, cu toate coastele la vedere. Fiindcă aveam în fața mea o fotografie veche, alb-negru, a unei făpturi de demult care, la o privire mai atentă, eram chiar eu. Stăteau acolo, puse sub raza roentgen, critică, versurile mele de pînă în 1989. Despre celelalte care au urmat după și care mi-ar fi schimbat registrul liric, marele critic, Nicolae Manolescu, spune doar atît: ar merita într-o zi să se revină asupra lor. Propoziția nu era neapărat negativă, dimpotrivă: contrabalansa cele de dinainte care nici ele nu erau în negație, ci într-o rece, distantă, senină apreciere așa cum le stă bine să fie într-o monumentală sinteză literară, într-o Istorie critică.
Apoi am așezat imensul tom în bibliotecă, acolo unde mai aveam loc, în raftul de jos, cu lucruri grele, lîngă Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția 1941, a lui G. Călinescu.
Adrian ALUI GHEORGHE
„Istoria critică” și trenul
O istorie nu se scrie în cîteva dimineți inspirate, e un travaliu de o viață. Și aici aduc în discuție chiar „istoria critică” a domnului Nicolae Manolescu care nu este doar autorul unui op numit Istoria critică a literaturii române, el este unul din autorii morali ai actualei configurații a literaturii române și unul dintre criticii de direcție ai ultimelor decenii de literatură românească. O primă condiție ca „o istorie” să fie bună e ca literatura la care se raportează să fie bună. De asta putem zice că avem „istorie literară”, după cîtă literatură avem. Dezbaterile în jurul „istoriei lui Manolescu”, a celorlalte istorii recente, făcute cu seriozitate, sînt dezbateri în jurul și în favoarea literaturii române. Orice luare de poziție completează fondul „istoriei”, scriitorul român devine astfel personaj și autor deopotrivă. Cine are nevoie de „istoriile literaturii române”, autorii lor sau literatura română? Aceasta e întrebarea care rămîne…!
În acest moment pe scena literară românescă coexistă mai multe falii (curente?) literare, semnificative, consistente. E vorba de literatura din perioada comunistă, niciodată „lustrată”, niciodată reevaluată ideologic, plină de truismele și poncifele epocii, care merge umăr la umăr cu literatura „cinstită” a aceleiași perioade, dar care s-a hrănit „din sine însăși”, care a rezistat (eroic?); apoi e vorba de literatura interbelică recuperată ca noutate în multe cazuri, mereu împrospătată de lecturi surprinzătoare, din unghiuri actuale; mai e literatura exilului luată la grămadă, nemestecată, nedigerată încă, privită cu circumspecție de mulți dintre scriitorii rămași în țară „ ca să mănînce salam cu soia”, de la care (tot) mulți s-au ales cu o oarecare cecitate; apoi literatura optzecistă care se manifestă acum la nivelul maxim al (scuzați!) clasicizării, al regăsirii nu la nivel generaționist, ci la nivelul individualităților; dar și literatura douămiistă cu toate furiile ei, cu mulți autori care refuză o relaționare cu „tradiția” literară românească, recunoscînd neantului primatul în debutul lor pe marea scenă poetică a lumii care a stat cu cortina trasă pînă la providențiala lor apariție. Vor mai fi fiind și alte tendințe? Poate. Ei, bine, în acest furnicar (viespar) dl Nicolae Manolescu încearcă să facă ordine. Provocînd „discuțiile”, dl Nicolae Manolescu a stîrnit mușuroiul literaturii române. Autori de literatură și critici literari s-au trezit aruncați în stradă de brutalitatea d-lui Manolescu. Unii au fost aruncați peste bord pe bună dreptate, alții au fost aruncați din greșeală; unii au rămas în istorie pe bună dreptate, alții au rămas din greșeală. E posibil ca dl Manolescu să fi iscat, pe lîngă „istoria critică”, o „comedie a criticii” sau un spectacol total al literaturii române, cu autorii detașați de operă. Că nu operele uitate (omise) s-au revoltat, ci autorii lor. Se zice că apa dintr-o baltă, pentru a fi limpezită cu adevărat, trebuie tulburată bine, după care limpezirea o face potabilă. Așa și cu literatura română, pentru a ști cît rezistă trebuie provocată. Iar dl Manolescu asta face, o provoacă să vadă cît mai rămîne vie din ea după un fel de război pornit cu strategii asumate și cu victime programate.
M-am regăsit în „istoria critică”, cu un text din anul 1992, a fost, de altfel, ultimul text pe care l-a scris domnul Manolescu la rubrica sa consacrată din România literară, înainte de a face o pauză semnificativă, pînă în 2014. E destul de confortabil să știi că ești în această „istorie critică” și ca să fac o glumă, e ca și cum ai fi urcat într-un tren și de pe geam vezi o mulțime, alții, care stau la coadă să prindă un bilet, în timp ce trenul se pune încet în mișcare.
Horia GÂRBEA
O realizare unică
Istoria critică… realizată de domnul profesor Nicolae Manolescu este o lucrare admirabilă și am fost foarte onorat să figurez în prima ediție, apoi în Istoria „mică”, numită „pe înțelesul celor care citesc”. E un sentiment firesc pentru orice autor în viață care se vede trecut în asemenea operă. Dar cel mai mult m-am bucurat că, la ediția a doua a Istoriei critice…, distinsul critic, care mă cunoaște, cu scrierile mele cu tot, de cînd aveam 19 ani, a extins articolul despre mine, citînd integral un poem și referindu-se și la traducerile mele din opera lui Shakespeare, la care țin foarte mult. Poate de-acum, alți critici îmi vor retrage calificativul limitativ de „tînăr dramaturg” care îmi face plăcere, dar nu mă definește precis.
Popularitatea și autoritatea lui Nicolae Manolescu au rămas la nivelul cel mai înalt. Istoria critică… este un best seller și la ediția a doua. Și mai ales e o realizare unică. Este greu de crezut că, peste 10 sau chiar 20 de ani, un autor va avea timpul, răbdarea și chiar motivația de a reface drumul de cinci secole (și ceva) al literaturii noastre. Cei care au avut ocazia să fie de față la apariția Istoriei și, cu atît mai mult, să facă parte din ea au trăit un moment de vîrf și irepetabil al existenței lor.
Liviu Ioan STOICIU
Un mare scriitor
Intuitiv, am mers pe mâna criticului Nicolae Manolescu de la începuturi (când domnia sa nu avea nici un fel de autoritate), a fost slăbiciunea mea. Am fost de când mă știu cititor permanent și numai din când în când scriitor. Îmi comparam „gustul de lector” cu ceea ce scria-aprecia Nicolae Manolescu, ba chiar cumpăram cărți după ce citeam cronici ale sale. Lasă că am avut mari probleme cu omologarea poeților și prozatorilor „promoției 70” din literatura română de către domnia sa, din perioada când eu încercam să debutez editorial; sincer, mă despărțeam adesea de judecățile sale critice (care mă intrigau, eu având alte „antene” de receptare; mulți dintre cei lăudați atunci n-au intrat în Istoria sa critică). Îl consideram (îl consider și azi) pe Nicolae Manolescu un mare scriitor datorită discernământului său critic implacabil, nu tocmai binevoitor, pe care puteam să pun bază. Pentru mine, numai un mare scriitor (într-un mare scriitor fiind ascuns și un mare critic; așa cum într-un mare critic sunt ascunși și un mare poet și un mare prozator, îmi place să cred), asemenea lui Nicolae Manolescu, poate să înțeleagă din interiorul structurii create și să valorizeze credibil cărți de versuri și de proză trecătoare, sau opere literare definitive. Am tremurat atunci când a anunțat apariția Istoriei critice a literaturii române (mai ales că eram „certați” public) – era un capăt de țară: nu voi fi cuprins în ea? Eram hotărât să pun cruce aventurii mele literare, neavând încredere în „steaua” mea. Fiind cuprins în ea (fie și depreciativ la final), am mai amânat… Azi Istoria sa critică e un îndrumător fundamental pentru literatura română (pentru scriitori și cititori dezinteresați), cum a fost Istoria lui G. Călinescu. Pentru mine, e de neconceput literatura română fără reperul Nicolae Manolescu.