Fețele feminității

O dublă față a feminității e prezentă în producția poetică a Mariei Șleahtițchi. Pe de-o parte avem figura gospodinei, a ființei harnice, devotate treburilor cazaniere, precum o probă a smereniei sexului său, a unui soi de sacrificiu la antipodul furtunoasei dezlănțuiri eroticești. Nu mai puțin în acest modest cadru poeta găsește prilejul de a-și consemna starea de măcar aparent fericitoare umilitate: „Calc/ calc cămăși de bărbați fețe de masă șervețele scrobite alte nimicuri/ de patru ore/ calc// stropesc cu amidon gînduri vise regrete împliniri și eșecuri povești/ atîtea/ dialoguri/ pierdute“ (Tăceri vocalize bemoli). Pentru a ajunge la o senzație de imaterială eliberare: „și sufletul meu? Ce sufletul meu? sufletul da! ce? ce? ce?/ fărîma aceea mică înfrigurată de smerenie plină să privească/ e-li-be-ra-tă/ și lin-lin-lin să treacă printre aici și acum la cîndva undeva și deodată/ ușor curat liniștit atît de demult atît de departe“ (ibidem). În același registru însă ritualul culinar trece într-unul funebru. Tensiunea interioară cu paciență acumulată explodează: „«Cînd ai în față trei lămîi, stoarce sucul din ele!» îmi zice/ stoarce-l ca și cum ți-ai stoarce sîngele din vene artere mici și subțiri capilare/ stoarce-l ca și cum ți-ai întoarce stomacul esofagul viscerele pe dos și le-ai arunca – borhăi – afară// ca și cum măduva din oase te-ar părăsi greu lipicios pic cu pic picătură cu picătură gelatinoasă limfatică străvezie/ ca și cum ochii și-ar scurge privirea ciuruită pe zidul plîngerii de vis-à-vis// ca și cum/ storc! storrc – storccc – stooorc!!! pînă la capăt pînă la fund pînă la nodul din gît“ (Toccată și fugă în c minor). Urmează o zonă intermediară. Maria Șleahtițchi își evocă trecutul aflat sub pavăza parentală cu o emoție dispusă a-l înscrie într-un prezent etern. Spre a le spori efectul, acordă contururi epice vaporoaselor amintiri: „Lespedea/ de lîngă pragul/ casei De lîngă răzătoare Netedă/ albă surie foarte puțin Plescăie și ea/ tălpile a două copile Lunecă o femeie tînără mai să cadă/ că e vară și c-a plouat“ (Lespedea 14.09.1972). În alt loc memoria mamei e grijuliu transpusă inclusiv în mediul unor obiecte ce i-au aparținut. O undă de animism străbate inventarul acestora, după cum, ajungînd la bucatele ce continuă a emana senzații olfactive și gustative, deslușim un spectru corporal al trecutului ce încă mai dăinuie: „Cerceii și inelul – ehe-he! – aur rusesc, de pe timpuri… Unde-o mai fi fiind odoare din astea? Gustul de sarmale. Turtele dulci. Macul din ele. Mirosuri. Arome“ (Vocaliză în c minor). Dar partea cea mai angajantă a discursului în cauză e cea în care poeta consimte a-și dezvălui fără complexe trăirile aflate sub semnul erosului. Sunt pasaje în care verbul e aproape gîtuit de crisparea lascivă: „cineva trecea fascinat prin memoria sîngelui meu șoptindu-mi complice/ sînii-tăi-sunt-cel-mai-frumos-poem-pe-care-l-aș-fi-putut-scrie-vreodată/ prefăcea șoaptele dulci în fluide prelungi tactil-mirositoare/ cineva fascinant!“ (Cineva). Alteori afectul se livrează unei dialectici sui generis pentru a ajunge, circular, la punctul de plecare. Ardenta confesiune se joacă tandru cu propria-i identitate: „memoria mea-i o mireasă furată/ ascunsă într-un august îndepărtat/ de nimeni nicicînd recuperată// cu degete de lumină vibrații năuce/ îmi suflă un aer fierbinte-n urechi/ și aerul acela îmi ajunge pînă-n plămîni/ împăturindu-se pe diafragmă (…) acolo înăuntru exact printre vertebre/ mi se preling unde lascive/ năvalnice îmi fură inima și mi-o ascund/ în călcîie în degetul mic de la piciorul stîng“ (Un aer fierbinte). O crudă sinceritate duce la gîngăviri care punctează îmbătătorul vertij senzual: „În dimineața aceasta pun pe tipsie de aur creierul meu fierbinte/ O! creier al meu!/ Ce lacom/ Bulimic te-nfulec/ Dă-o dracului de retorică falsă!/ O! ce hulpavă mi-e gura/ Decît în hău mai bine în viscerul meu/ Caut în miezul tău/ Ochiul meu trist/ De cerb și căprioară“ (Vocalize stocate în e minor). Prelingîndu-se în trecut, erosul caută a-și asigura un alibi al organicității, o dignitate biografică: „și te plîngeam pe tine însămi ca și cum pe mine m-aș fi jelit// cu fața umedă de lacrimi a unei fetițe de patru ani/ sub zarzărul ei înflorit atemporal// cu licărirea minusculă în coada ochiului stîng/ jenată de blitz-ul aparatului de fotografiat/ al unei copile pieptănate în două cosițe/ strînse în semicerc spre urechi/ cu rochia ei gri în dungi albe subțiri// cu rana deschisă a primei trădări/ nocturnă abundență de fulgi/ în lumina legănată de felinar melancolic“ (Alter ego alter tu). Aducîndu-ne la cunoștință secvențele critice, „căderea“ de care pare a nu fi scutit periplul iubirii trupești, poeta recunoaște și aici sacrificiul propriu oricărui sentiment major. E o experiență aptă a-și lărgi lăuntricul orizont pînă la senzația intemporalității: „lasă-mă să cad din sinele meu/ în adîncuri poate mă regăsesc/ lasă-mă să cad din verticală/ am obosit cumplit să atîrn așa de ochii lumii/ ca într-o poză de epocă străină (…) am să mă zvîrcolesc prin timp prin ani și zile de clipe pustii/ strînse-n fuioare de infinit“ (Fragile IIa. Variantă). Un asemenea eros inclement se extinde obsesiv și asupra naturii împrejmuitoare. Înfățișările ei dobîndesc cochetării cosmetice: „toamnă rujată-n nuanțe pastel pe cortina galben-nisip pliată mărunt în o mie de riduri (…) toamna aceea se mai ruja cu ultimile tonuri de cromatică estivală 2012“ (Vocalize în e autumnale). Sau cu dichisurile nuanțelor: „flori roșii de gladiolus hibridus/ pictate cu rujul meu preferat 235 natural/ pe apa oglinzii din dormitor// în nuanțe și tonuri bej“ (Gladiolus hibridus). Sau cu o extrapolare masculină: „În ochii bărbaților/ lumina aceea tremurătoare/ capătă dintr-odată trup de femeie// Și mîini/ și picioare/ și priviri de prună coaptă“ (Instantaneu). În fine o formulă lapidară cu aer impasibil oriental: „Iubirea noastră-i o zeiță/ cu păr șaten și/ ochelari de soare“ (Doar două haiku-uri). Din întreg volumul erosul radiază solar.