Una dintre stările tutelare ale acestui Jurnal IV (Eikon, 2019) al lui Gheorghe Grigurcu este înțeleapta detașare, dată mai puțin de anii acumulați, cât de inteligența și sensibilitatea sa.
I-a fost, pesemne, hărăzit să înainteze pe drumul ascendent al succesului ca poet, pentru că Domnia sa se consideră, înainte de toate poet. Poet și este poet omul cu neștirbitul har, dar este și un critic literar respectat, ale cărui verdicte și analize i-au asigurat un loc al neuitărilor.
În cei din urmă ani, volumelor de versuri, poemelor, paginilor de critică literară li se asociază cărțile Jurnalului, patru deocamdată. Este un jurnal atipic care îl poartă pe cititor într-o lume altfel. Momentelor de viață li se alătură „caracteruri“ și portrete ale contemporanilor literați, autosondări ale scriptorului, aspecte ale senescenței pe care o ține la distanță, fără a o ignora, întrevăzându-i roadele, dar și consecințele. Aflat la vârsta înțelepciunii pe care o trăiește imediat după avântul tinereții și ignorarea unei maturități insignifiante, autorul continuă, în acest volum, să abordeze, să se apropie, cu delicatețe, de iubire, văzută ca sentiment atât de omenesc și pe care își îngăduie, înaripat, cu avântul tinereții și temperanța seniorului, să și-l aproprie într-un mod neașteptat și atât de ademenitor, desprins de prejudecăți, nepăsător la sentimentul public, într-un răsfăț a cărui savoare o degustă pe îndelete.
Firesc mi se pare interesul pentru „confesiunea sui generis […] a unor lecturi. În loc să te mărturisești tu, autorul ți se mărturisește ție, intrând cu ființa ta într-o elansată comuniune, astfel încât cele două spovedanii confluează. Curg împreună pe aceeași direcție a harului“. Ideea este reluată, detaliată și explicitată. Astfel, se impune „nevoia unei egalizări morale între autorul unor confidențe și cititorul (eventual interlocutorul său) în spiritul unui regim interactiv“. Este asemenea unui „joc“ în care „emițătorul“ schițează un desen cu spații albe, „receptorul“ urmând să le acopere cu culoare. „Nu orice cititor poate face așa ceva“, și este imperios necesar un semn de egalitate între cele două sensibilități. „Dacă valențele sensibilității acestuia nu corespund cu cele ale scriitorului, spațiile rămân albe“. Plastic și sugestiv completează ideea: „A scrie în acest jurnal în momentele în care n-ai în vedere un «cititor ideal» (să zicem că cel la care te gândeai te-a dezamăgit de curând,) [e] ca și cum, aflându-te singur într-un mare oraș necunoscut, te-ai putea rătăci înainte de-a ajunge la locul căutat“.
Este pe de o parte nevoia confesiunii, iar, pe de altă parte, vulnerabilitatea pe care o implică orice dezvăluire de sine. „A te confesa în calitate de scriitor înseamnă a fi dublu vulnerabil, din perspectivă umană și din perspectivă estetică“. Aprobându-i sau combatându-i pe G. Călinescu, Baudelaire, Gide, Pessoa la rândul lor având marota sincerității jurnalului, inserează ironic afirmația lui Oscar Wilde „«Lipsa sincerității e oare un lucru atât de teribil? E pur și simplu o metodă care ne permite să ne multiplicăm personalitățile»“.
Aș spune, folosind un oximoron, că există un antagonism blând între fizic și spirit. Cel din urmă, rămas mereu tânăr, se opune și rezistă trecerii anilor, chiar dacă o recunoaște. Este mereu o provocare a spiritului decis să-și dovedească supremația.
Senectutea este o perioadă benefică în viața sa. „Desprinderea de viață te face lent, visător, cum te-ai depărta, plutind pe apă, de-un țărm oferind peisajul unui oraș cu clădiri impozante, turnuri, biserici pe care-l contempli o vreme, apoi privești în altă parte, apoi începi să-l uiți. S-ar putea să te uiți și pe tine însuți, nu din altă pricină decât din cea de-a uita totalmente de mirificul țărm, care, din nefericire, riscă a deveni o amintire obsedantă“. El își trăiește cu un soi de savoare senescența în ciuda insinuării lente „picătură cu picătură“ a slăbiciunii fizice a vârstei înaintate, care poate produce „un soi de puritate tardivă, nostalgică, precum la despărțirea de o ființă familiară, care în acest caz ești tu însuți.“
Lucid, de o autoironie ce adesea alunecă spre cinism, pentru sine prezentul este „un coctail de copilărie, tinerețe, bătrânețe. „Poate pentru că n-ai avut de fapt maturitate, aidoma unei compensații echivoce“. Optimist totuși, pornind de la sine spre o generalizare, se întreabă în ce măsură „senectutea [ar fi] o diminuare, o restrângere, o capitulare“ ajungând la o concluzie opusă.
Senectutea timpurie cu înțelepciunea ei liniștitoare în care își scrie opera îi dă răgazul necesar abordării imediatului populat de semeni, de literați, el, scriptorul, evaluându-și rodnicia anilor de pe poziții estetice, autoironic, critic cu sine însuși, ceea ce-i conferă dreptul judecăților de valoare, severe, dar drepte. Poet fiind, „trăiește un al patrulea timp. Nici prezent, nici trecut, nici viitor. Un timp fictiv care, spre a nu-l descuraja iremediabil, dă impresia că-i nutrește nemijlocit textul“.
În același regim de sobrietate, oferă portrete de mare plasticitate și veridicitate. Fostul său coleg de redacție Ovidiu Cotruș – rar întâlnit de mine în calitatea mea de tânăr corector, impresionată, dar și speriată de redacția revistei Familia de atunci în care poposisem pasager după terminarea facultății – „te măsura cu condescendența binevoitoare, ca și cum ți-ar spune «Hai să vorbim despre altceva» sau «Vorbim despre asta altă dată acum sunt grăbit»“. Cu toate acestea îi erau ascultate cu atenție „prelungitele monologuri. Personajul te purta pe întinsele suprafețe de preferință interbelice probând o cursivitate șarmantă fără semne de osteneală exersată de bună seamă în anii de detenție. Semeția sa cu o cărturească temelie, semeție, probabil de-a dreptul manifestată la tinerețe, era acum de gradul doi purtând o fină umbră de resignare, dar și o la fel de ușoară ironie, cum o defensivă deopotrivă față de lume și față de cel ce-a fost el însuși odinioară“. Portretul este unul complex și unul dintre cele mai reușite ale sale: „Cu un accent feminin insinuant în înfățișarea-i masiv bărbătească, avea aerul că, fără a renunța la ceea ce neîndoios mai este, se scuză cochet, pentru orice eventualitate, că nu va mai fi ceea ce ar fi putut fi. Îi măsura pe cei din jur cu un dispreț surâzător, ca și cum ar fi dorit a masca printr-o mină de camaraderie o apropiere imposibilă. Sensibil, dar nu sentimental. Se cheltuia pe sine cu o frenezie melancolică. Boieros, iubitor de taclale condimentate cu vorbe de duh, gurmand, mai avea puțin de trăit. Nu s-a îndurat a-și menaja sănătatea măcinată de temniță. Exeget de înaltă ținută în ciuda neîmplinirii sale, e din păcate neglijat în prezent. Nu-l găsim în ultimele istorii literare la locul cuvenit“.
Mii de pagini s-au scris despre iubire în literatura lumii. Cu toate acestea truismele nu încarcă paginile acestui jurnal. „Iubirea apropie două ființe. Rod al expresiei, poezia le apropie și, concomitent, le desparte“, gândește poetul diarist. În ciuda lucidității care l-a caracterizat dintotdeauna, Gheorghe Grigurcu, poetul, înainte de toate abordează și analizează iubirea, dintr-un unghi absolut personal, conferind constatărilor un aer de generalitate. „Sunt iubiri pe care nu le mai aduci la conștiință, dar care fac parte indestructibilă din ființa ta, aidoma cărămizilor dintr-un zid pe care nu le vezi, dar care se vor afla acolo atâta vreme cât va ființa zidul“. Vechimea este calitatea intrinsecă a marii iubiri: „O dragoste de demult dobândind un buchet aparte aidoma vinului vechi“ consună cu acele iubiri de care nu ești conștient, aidoma unor boli ascunse, până-n ziua în care o împrejurare imprevizibilă le constrânge a ieși la iveală“. Iubirea-bucurie, iubirea- tristețe, iubirea „tactilă“, „domestică“ „iubirea înălțată în văzduh, impalpabilă, una cu văzduhul pe care-l inspiri“ iubirea cu a sa „condiție sacrificială aidoma oricărei fatalități“. Sunt atâtea fațete, forme ale acestui sentiment versatil, pe care omul, bărbatul Grigurcu și le asumă în solilocviile sale și în viața cotidiană. „În fapt iubiri fără speranță nu există. Iubirea deznădăjduită nu e decât un spasm pasager al său. Speranța face parte din condiția metafizică a oricărei iubiri“. Tot astfel, „Iubirea nu poartă grija viitorului, viitorul fiind conținut într-însa“. Și totuși, iubirea adevărată este în afara împlinirii: „Iubirea nu e decât expresia definitivă a unei virtualități. O iubire realmente împlinită e de neconceput“.
Gingașa atenție acordată naturii se alătură armonios interesului pe care i-l suscită oamenii și „îngerii domestici“, animalele.:„Ultimele minute de amurg. La orizont câteva dungi de nori de un roz diafan, cum al răsăritului, pârând a protesta cu deznădejde împotriva finalului foarte apropiat, semnal simbolic de-o naivitate imploratoare a unei copilării care piere“. „Nu cumva senectutea încearcă a imita amurgul?“