Spondilita anchilopoietică

Membrii juriului și cei care fac preselecția pentru acordarea Premiului Național „Mihai Eminescu“ de la Botoșani au fost sfătuiți să iasă din mentalitatea anchilozată de secol al XIX-lea – în care femeile nu erau la fel de vizibile ca bărbații – și să nominalizeze și poete pentru acest râvnit premiu, deoarece sunt multe care l-ar merita. Stând și socotind puțin, observăm că, din cei 29 de laureați de până acum, un număr de cinci au fost poete. Este un procentaj bun, dacă îl raportăm la scara întregii istorii a literaturii române, unde scriitoarele sunt reprezentate așa cum sunt. În privința premiului Opus primum, din cei 33 de laureați, 10 au fost poete, procentajul fiind deci și mai bun, dar partea proastă este că de multe dintre ele nu se mai aude nimic. Nu sunt bărbații de vină dacă, în vederea invocatei vizibilități, multe dintre consoarte au pus mânuța în scăldătoare pe creionul dermatograf în locul aceluia de scris. Într-un an s-au atribuit trei premii ex aequo, de care s-au bucurat numai tinere poete, în decizia juriului neintrând criterii ce țin de culoarea pielii, de orientarea sexuală sau de gradul de dizabilitate al concurentelor. Și aceasta, deoarece injustul principiu al discriminării pozitive în dauna meritocrației nu are nimic a face cu valoarea estetică. Revenind la boala diagnosticată membrilor juriului din acest an, trebuie presupus că suferinzii de anchiloză măcar au mers cândva și că nu mai cad pe spate ca bobocul ce încearcă să rupă, de la primii săi pași, un fir de iarbă. Însă ceea ce nu știe bobocul este că mai de temut decât anchiloza rămâne spon-dilita anchilo-poietică.