Precizie axiologică, seducție stilistică

Un critic adevărat, așa cum este, fără nicio îndoială, Răzvan Voncu, nu descrie opera literară, ci o interpretează, cu gust, competență, empatie, nu o stoarce de sensuri, mecanic, îi savurează, dar îi și protejează unicitatea. Apoi, i se cere criticului veritabil o bună cunoaștere a istoriei literare, suplețea de a se deplasa mental în epocile trecute, posedînd un mecanism de „culisare“ în timp, nu doar de „priza“ la realitatea imediată a contemporaneității.Toate aceste însușiri Răzvan Voncu le are în grad de excelență. Cum ele respiră deplin în volumul Poeți români de azi ( I), ediția a doua, 2019, de la Editura Școala Ardeleană, voi exemplifica aici cu câteva texte. Nu înainte de a adăuga două alte elemente definitorii ale exercițiului său critic, siguranța aplicării grilei valorificatoare, potrivit criteriului estetic. Avem uneori în carte schițele monografice ale câtorva nume legendare ale poeziei postbelice, Nichita Stănescu și Nicolae Labiș. Criticul cercetează la acesta din urmă circumstanțele izbucnirii talentului bucovineanului în lumea osificată proletcultist a deceniului cinci. Diagnosticul pus creației precoce a tânărului din Mălini se bucură de comprehensiunea istoricului literar avizat, care e Răzvan Voncu, dar și de luciditatea unui intelectual european. Scrie, memorabil, Răzvan Voncu ( în capitolul „ Generația deceniului realist-socialist. De la compromis la poezie“) „Omul Labiș a manifestat neîndoielnic toate elanurile, naivitățile, inconsecvențele, excesele, iluziile și deziluziile unui adolescent obișnuit. Iar scriitorul Labiș avea incontestabil râvna Operei, nu însă și știința de a o configura.“ Admirabil portret, nelăsând nimic pe dinafară din traiectoria poetului, esențializând liniile unui destin literar meteoric.

Ce(mai) rămâne?“ din opera lui A.E. Baconsky, se întreabă Răzvan Voncu. Iar răspunsul, urmărind ediția Academiei Române, din 2009, Opere, I. Poezie. II. Proză.Versuri, îngrijită de Pavel Țugui și de Oana Safta, cu prefața acad. Eugen Simion, este convingător. Poemele de după cotitura ideologică și estetică a lui A.E. din 1956. Numai acestea au, ne spune criticul de la România literară, „relevanță estetică“. Cele aparținând fazei proletcultiste, incluse cu „ tact“ de îngrijitorii ediției, păstrează numai „nevoia de adevăr istorico-literar.“… Despre alt poet al generației lui Baconsky, Ion Horea, poate nu s-a spus ultimul cuvânt, dar interpretarea lui Răzvan Voncu cred că o face. Distincția criticului, pornind de la lirica lui Ion Horea, dintre poezie autentică și poezie calpă, mi se pare eficientă. Nu „moda“ îl face pe un autor exemplar, reținem, ci „poezia de înalt nivel, de adânc lirism și rafinată măiestrie“… „Versificația clasică, somptuoasă nu ascunde fibra tragică a celui care își pune destinul sub semnul Literaturii și al Satului“. Radu Brateș, Radu Stanca au parte și ei de succinte portretizări, orientative, elogioase. Cu noul capitol „Anii 60. Resurecția lirismului“ materia analizelor devine abundentă, lirismul pluriform al modernismului este acum ofertant pentru profunde exerciții exegetice, așa cum observa și Nicolae Manolescu, principalul susținător al acestei strălucite pleiade scriitoricești. În acest sens, Răzvan Voncu are un eseu remarcabil despre Nichita Stănescu, definind noul statut social impus lumii literare, dar și oficialilor zilei, de poetul, celor 11 Elegii,1966. Evoluția poetului de la modernismul fascinant, glorios al tinerețiii la postmodernismul maturității târzii, vezi Opere imperfecte, 1978, Noduri și semne, 1982, este radiografiat fără greș. Răzvan Voncu urmărește receptarea poeziei stănesciene cu sinusoidele ei, simpatiile/rezervele criticilor, de la entuziasmul urcușurilor, 11 Elegii, la replierile condescendente față de Opere imperfecte. Cazul unui poet care ar trebui recitit, Gheorghe Tomozei, prieten nu întâmplător al primului, îi provoacă lui Răzvan Voncu fraze precum aceasta „ La 60 de ani, poetul urcă în Tibet, unde se întâlnește cu contemporanii Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, fiind în același timp contemporan – la un alt nivel de înțelegere a poeziei-cu Gheorghe Tomozei, cel din 1957.“ Aceasta à propos de periodizarea propusă de critic, de „culisarea“ cum am denumit-o, trecut-prezent, pe care o identificam la Răzvan Voncu. Paginile despre Ștefan Aug.Doinaș (Lecția edificării), Marin Sorescu (O traversare poetică a absurdului), Leonid Dimov (Dizolvarea modernismului), Ana Bladiana(Poezia de chihlimbar), Virgil Mazilescu (Onirismul și poezia pură), Nicolae Prelipceanu (O viață de poet), unde nu pot omite caracterizarea excelentă „ un livresc transfigurat, mai curând, în lirism intelectualizat, în emoția pusă în structuri spirituale, nu afective“ sau Ioan Alexandru (Imnograful), Dan Laurențiu (Postmodernul religios) se parcurg cu plăcere, datorită formulărilor originale, sintagmelor incitante.

Echivocul deceniu 70-80“ strânge nume cu o bună rezonanță la cititori, de la Ion Pop, analizat cu masiva antologie Poeme, Școala Ardeleană, 2015, la Ion Mircea, Materia care ne desparte, autor prețuit, pe bună dreptate, pentru „cerebralitatea“ demnă, care refuză programatic“visceralitatea.“ Sau de la Șerban Foarță, cel care mânuind cu mare rafinament limbaje diverse“ între vasiliscul postmodernist și aspida arhaică, va fi apropiat, prin textele lui puse pe muzică, de Bob Dylan, la Mircea Dinescu, lăudat pentru depășirea crizelor de creație, prin volumul O beție cu Marx. Avem, aici, un capitol mai succint, dedicat, „șaptezeciștilor“ cu excepția lui Ion Pop, afin însă, după mine, prin revista „Echinox“ acestora. Astfel, îl vede pe Ion Pop și criticul bucureștean, adică raportat stilistic mai mult „echinoxiștilor“ de început, decât celor din generația sa, șaizecistă, din care face parte… E un dar al criticului Răzvan Voncu să stabilescă filiații și distincții inedite. Scriind, de pildă, despre poezia lui Horia Bădescu, un echinoxist prim, aduce în dezbatere identitatea liricii echinoxiste: „Antologia Cărțile viețuirii ne facilitează, așadar, reîntâlnirea cu o operă și un poet important al unei grupări literare și culturale care a marcat momentul de cumpănă dintre generația lui Nichita Stănescu și cea a lui Mircea Cărtărescu.“

La capitolul „Generația 80. Precursori,vedete, scriitori discreți“ îl găsim pe Gellu Naum, un precursor și un model pentru unii optzeciști. Prin anii 1994-1995, afirmă Răzvan Voncu, o criză post-decembristă a poeziei (arena fiind dominată 1990-1994 de proză) va fi depășită prin noi tehnici. Ion Stratan, Traian T. Coșovei, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Marin, Nichita Danilov „și-au schimbat discursul, retorica, instrumentele“. Observație de mare subtilitate. Gabriel Chifu, un pre-optzecist, cum îl definește Nicolae Manolescu, va evolua, firesc, ne demonstrea ­ză criticul, de la neomodernism la postmoder ­nism. Cu expertiza lui Răzvan Voncu – „ceva s-a schimbat în această diafană geometrie interioară.“ Odată cu Întâmplări din ținutul misterios, 2011, poetul trece peste un prag existen țial, ni se spune, de la atmosfera blagiană, sau cerchist-apolinică a primele volume, la tragismul conștiinței trupului muritor („ținutul misterios“). De aici la viziunea destrămării întregii lumi. Cel mai recent volum al lui Gabriel Chifu, Elegia timpului, 2018, conține imaginea acestor metamorfoze.

Seducția exercitată de presă asupra optzeciștilor, după 1989, cum observă, pertinent, iar, criticul, în articolul despre Liviu Ioan Stoiciu, era urmată de redefinirea programului lor estetic de început și , în cazul lui LIS, de o „despărțire de poetica optzecistă pe o cale firească.“Multe asemenea afirmații convingătoare găsim în paginile volumului, nu le putem cita pe toate…Mircea Cărtărescu (Când totul s-a spus), Aurel Pantea (Corporalitatea abisului), Vasile Dan (Cremonialul incertitudinii) etc. Despre poezia din „perioada democratică“ un capitol unde sunt incluși Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Horea Gârbea, Arcadie Suceveanu, Marian Drăghici, Daniel Bănu lescu, Teo Chiriac, Radu Sergiu Ruba, Hanna Bota, Andrei Novac, Savu Popa, Emilian Pal autorul are schițe de portrete literare cu insistența pe o însușire definitorie a lirismului celui analizat. În fine, un capitol despre „confesiunile“ poeților rotunjește aceste pagini, unde reprezentanții generațiilor modernismului și ale postmodernismului au fiecare un loc bine stabilit de un exeget experimentat. Plăcerea cu care a fost alcătuită cartea i se transmite cititorului. Răzvan Voncu are grație în tot ceea ce scrie, o informație solidă care dă consistență unui talent, cum nu sunt multe în literatura română. Pompiliu Constantinescu pare a-i fi predecesor, prin precizie a evaluărilor. Călinescu, Manolescu îi sunt modele pentru stilul seducător. Răzvan Voncu are, de asemenea, prin pasiunea cu care caută „adevărata și durabila valoare“ (vezi Orizonturi medievale, 2003, Zece studii literare, 2010, Arhitec tura memoriei.Studii de istorie literată clasică și contempo rană, 2016 etc.) ceva din programul lui Antoine Compagnon din Antimodernii. Nici vechime fără noutate, nici noutate fără vechime, se poate citi pe scutul lui Răzvan Voncu.