Poeți români de azi (I) (Editura Școala Ardeleană, 2019) este o ediție revăzută și adăugită la proporții aproape duble față de prima, Răzvan Voncu considerând că, în locul unei completări cu un al doilea volum, este mai potrivit să refacă și să aducă volumul I la o formă cât mai fidelă statutului, valorii și ponderii pe care le are genul poetic în literatura noastră. Cartea este concepută ca un fel de work in progress, așa explicându-se faptul că, față de prima ediție, au apărut acum noi poeți și au fost scoși alții. Dacă volumul se intitulează astfel, iar nu Poezia română de azi și, mai ales, dacă se indică, prin numerotare, că este doar primul dintr-o serie de nu știm câte volume, aceasta nu trebuie deloc să iște suspiciuni asupra ordonării unei anumite ierarhii implicite. Mai ales acum, când decanonizările sunt mai frecvente decât canonizările și când critica de direcție este anevoios a fi întreprinsă. Prin urmare, autorul nu își propune decât să întreprindă niște exerciții ale gustului critic personal ce au drept criteriu axial de selecție valoarea, iar ca factor ordonator, o periodizare ce rezultă din intersectarea momentelor politice de impact asupra literaturii române (momente cruciale, cum ar fi dezghețul din anii 1960, sau, dimpotrivă, noul îngheț din ultimul deceniu ceaușist) cu micile mișcări poetice autonome, precum echinoxismul și onirismul.
Odată cu această panoramare, Răzvan Voncu nu ne propune o istorie contemporană a genului, ci o incursiune critică prin peisajul divers și variat al poeziei contemporane, care, printr-un aspect sau altul, rămâne mereu actuală, chiar dacă ar data din vremea lui Labiș. De aceea, nu sunt conturate ample profiluri critice, miza fiind mai curând de a se surprinde in stantanee critice îndatorate îndeosebi apariției antologiilor și edițiilor de autor. Este o alegere profitabilă făcută din partea deținătoru lui rubricii de specialitate de la România literară, deoarece interpretările nu se mărginesc doar la materia unui volum sau a altuia cu apariție relativ recentă, ci au în vedere întreaga operă a poeților respectivi sau, oricum, selecția cu o largă reprezentativitate. Or, aceasta implică de la sine o situare istorică a autorilor în cadrul poeziei române contemporane și recurgerea la periodizările istorice deja instituite.
Unii poeți tineri lipsesc din sumar, dar nu din cauza faptului că nu au ajuns încă la vârsta întocmirii de antologii și, cu atât mai puțin, la aceea a edițiilor critice. Și nici din pricina vreunui presupus conflict generaționist, motivația lui Răzvan Voncu fiind netă și tranșantă în acest sens: „Pur și simplu, poezia împinsă în față ca «tânără» (chiar când e scrisă de «tineri» care se apropie de sau au depășit binișor 40 de ani) nu îmi place. Câteodată, chiar, îmi displace profund, din cauza inculturii, a tautologiei literare cvasi-permanente – adică repetarea, în 2019, a ceea ce avangarda a făcut hăt!, în 1919 –, a sărăciei expresive și a convingerii (false), de care sunt animați autorii ei, că este suficient să fie ignoranți și agresivi pentru a avea talent. […] Nu găsesc, prin urmare, de cuviință să încarc lista poeților care intră în tablou cu nume pe care le consider complet lipsite de valoare” (pp. 10–11). O altă motivație ce s-ar putea deduce este că autorul nu are în vedere „poeți români de ieri”: „Din pură ignoranță, acești poeți au înțeles libertatea de expresie nu ca dreptul de a spune orice, ci de a spune oricum. Poezia de azi este plină de texte rău scrise, improvizate, lipsite de spirit, produse de niște scriitori care cred în mod eronat că orice respirație a lor este automat poezie. Aceștia nu știu că, după provocatoarea denudare a lui John Lennon și Yoko Ono, încă una, la patru decenii după, nu mai înseamnă nimic din punct de vedere artistic. Pentru unii creatori (în mod bizar, în special dintre cei tineri), dispariția cenzurii a fost o catastrofă, pentru că a fost însoțită și de dispariția autocenzurii, adică a discernământului artistic și a conștiinței critice (s.a.)” (p. 15).
Apreciabil este gestul lui Răzvan Voncu de a-i include nemijlocit pe poeți basarabeni în evoluția istorică a literaturii române postbelice, din cadrele căreia nu au putut face parte în perioada comunistă. Deși desprinsă de matca sa națională, poezia din Basarabia a găsit căile și mijloacele pentru a se sincroniza, chiar dacă puțin mai târziu, cu aceea din țară. Poeții din partea răsăriteană a Prutului au fost incluși în sumarul cărții exclusiv prin argumentul valorii celor scrise, iar dovada o constituie faptul că nu li se acordă un capitol enclavizant, așa cum se face îndeobște în dreptul lor. Fără a neglija funcția socială, educativă și chiar identitară a literaturii, autorul rămâne fidel vechiului criteriu estetic și nu face concesii sentimentalismului și meritelor „patriotice” sau tribunarde. Dar Răzvan Voncu privește și înspre frontiera de vest a țării și analizează opera lui Petru Cârdu, care a fost, deopotrivă, un asemenea creator român din afara țării și un promotor al literaturii noastre în fosta Iugoslavie și în spațiul european occidental. Născut și trăitor în Banatul Sârbesc, el s-a simțit întotdeauna român și european la el acasă, nerenunțând la limba română, în care și-a scris cea mai mare parte din operă.
Față de prima ediție a cărții, Răzvan Voncu a inclus și analize dedicate scrierilor confesive ale poeților (memorii, jurnale, corespondență), în scopul de a completa înțelesul operelor în sine cu abordări ale universului de creație. Pe bună dreptate merită toată atenția acest fel de scrieri, atât grație virtuților intrinseci (acolo unde acestea există), cât și datorită implicațiilor asupra profilului literar al autorului și, câteodată, chiar asupra ierarhiilor poeziei actuale. Profitul unei astfel de includeri este dublu: pe de o parte, se poate observa în ce manieră se reflectă creația în poetica ei subiacentă (desigur, în măsura în care textele confesive permit dezvăluirea acestei poetici), pe de altă parte, se evidențiază proteicitatea modului de expresie, exersat și în alte genuri decât al poeziei. Motivația este astfel făcută: „Nu întâmplător, cartea se intitulează Poeți români de azi, cu un accent intenționat pus pe autorii textelor despre care scriu. […] Nu despart fanatic poezia de ființa în carne și oase care o generează și care, ca atare, trăiește într-o epocă și într-un context social-istoric și cultural, cu care întreține raporturi complexe. Scriind despre și incluzând în această panoramă cărțile confesive ale poeților, subliniez, cred, nevoia de a vorbi mai apăsat despre ființa poetului, despre prezența sa în Cetate, despre povara compromisului moral pe care unii l-au făcut […]” (pp. 9–10).
În privința prezenței în Cetate și a compromisului moral, analiza scrisorilor lui Dan Deșliu, nedestinate inițial publicității, îl duc pe Răzvan Voncu la concluzia că autorul vastului și nefastului poem Minerii din Maramureș avea talent: știa să închege o atmosferă, o stare de spirit și, mai ales, un anumit limbaj. Drama din ultimii ani, care i-a accentuat radicalizarea fostului sinistru bard stalinist, eu mi-o explicam prin frustările încercate de cel care avusese toate privilegiile în timpul domniei lui Dej (stau și mă tot mir cum de nu i-a venit ideea să-și prefacă numele: Dan Dejliu). Însă această explicație îmi este acum clar întregită: „Deșliu ar fi putut scrie poezie bună, dacă a fost capabil să scrie asemenea scrisori./ De ce nu a scris-o, decât puțin și din întâmplare? Mă tem că, oricât m-am ferit de acest aspect, tot în domeniul moral trebuie căutat răspunsul. Poezia este un meșteșug delicat: dacă, ani și ani, o refuzi, spre a furniza oficialității ceea ce se cere, poezia fuge. Și, când încerci să te întorci la ea, constați că izvorul a secat (s.a.)”. (p. 343).
În cazul lui Mihai Beniuc, lucrurile stau mult mai grav: „Respins de la vârful puterii, după 1965, și lipsit de credibilitate în postura de critic al regi mului, Mihai Beniuc nu a găsit puterea de a abandona pozițiile ideologice și de a se întoarce la creație. S-a baricadat, ca legendarul soldat japonez din junglă, în reduta unui «comunism» numai de el înțeles și a continuat să tragă din toate pozițiile, în toată lumea. Cu gloanțe oarbe, din fericire” (p. 330). Autorul viermănosului poem Mărul de lângă drum încearcă – prin însemnările lăsate pentru a fi date publicității, cu intenția de a-l reabilita în posteritate – să rescrie fapte de istorie literară cu o sfruntare demnă de caracterul josnic al celui care arunca odinioară cu barda în cer. Justificările și disculpările lăsate posterității prin subterfugiul caietelor manuscrise de către cel care pierduse, asemenea lui Dan Deșliu, privilegiile dejiste se dovedesc a fi răfuieli prin intermediul mărturiilor contrafăcute, pro domo și denigratoare la adresa dușmanilor, reali și prefabricați.
Răzvan Voncu apreciază a fi un imperativ al istoriei literare, dar și o necesară reparație morală – ce vin împreună cu o lecție de spirit civic pentru tinerele generații – restituirea operei scriitorilor interziși sau ocultați în timpul perioadei comuniste. Recuperările analizate îl determină pe critic la un moment dat să-și pună următoarele întrebări neliniștitoare: cum ar fi arătat literatura noastră dacă nu ar fi fost instaurat regimul comunist?; cum ar fi influențat pe atunci tinerii scriitori din „generația pierdută” mersul literaturii dacă ar fi avut norocul unui parcurs literar neaccidentat de dictatură și de cenzură?; cum ar fi arătat poezia postbelică dacă transferul codurilor nu s-ar fi făcut cu hiatusuri între generația interbelică și aceea neomodernistă? Răzvan Voncu este consolat la gândul că recurgerea la istoria contrafactuală ne duce în impas, însă întrebările rămân în mintea și în imaginația oricui este aproape permanent cufundat în lumea ficțională. Dacă totul ar fi fost altfel, și cercetarea de față ar fi avut altă structură și alt cuprins, inclusiv în cazul în care comunismul nu s-ar fi prăbușit. Așa însă, avem Istoria și istoria literară ce ni s-au dat, cu o poezie demnă de întreaga ei istorie. Iar Răzvan Voncu întreprinde în Poeți români de azi (I) o investigație sintetică pătrunzătoare, plină de analize subtile a orientărilor și codurilor adoptate de poeții români de azi, proiectând o altă lumină asupra vechilor noastre certitudini.