Ambitus și diaprură

Într-un portret pe care i l-am schițat nu demult, am vorbit despre excepționalul ambitus al vocii sale de critic și istoric literar, dezinvoltura cu care străbate „pădurea” de semne și simboluri tulburând „încremeniri în proiect”, impresionanta diaprură exegetică la care apelează în fiecare nouă frescă interpretativă. Am folosit anume ambitus și diaprură, căci scrisul său are incredibile virtuți melodice și picturale care se ivesc din „iubirea lucidă” și „extazul” pe care i le stârnește scrisul românesc din toate epocile.

Poeți români de azi, I, a avut o primă ediție în 2015. E reluată acum cu completări și revizuiri (Editura Școala Ardeleană). Ea confirmă încă o dată un lucru pe care îl observam cu alt prilej: criticul literar Răzvan Voncu are autoritate și un de netăgăduit farmec și fiindcă frecventează deopotrivă, cu aplicațiune și rafinament, istoria literară. „Mecanism al diagnosticului” și al bunei rânduieli, critica pe care o profesează e una echilibrată, elegantă, chiar prevenitoare, dar scrisul său nu exclude polemica, știe să fie tranșant rămânând expresiv. Morga academică și mlădierea colocvială fac casă bună în comentariile sale. Dacă știe să zgârie suprafața aparent seacă a istoriei literaturii dând la iveală vegetații luxuriante, arhitecturi secrete, labirinturi incitante, licori nebănuite, nu altminteri stau lucrurile când ia în vizor cărți ale contemporanilor.

De citit atent În loc de prefață, o profesiune de credință a criticului, o invitație în laborator. În comentariile apărute la prima ediție, a identificat câteva dintre obsesiile criticii de azi. Mai întâi, „o anumită dependență de omniprezentele «liste» care circulă subteran în critica noastră curentă, liste care au prea puțin dea face cu bursa literară concretă și corectă a momentului”. Mai mult ca altădată, în condițiile în care „instanțele de validare sunt destul de frecvent contestate” și „în această atmosferă apăsătoare de autorități autoproclamate și de axiome complet false privind critica literară”, criticului i se refuză dreptul la subiectivitate câștigat prin însuși statutul său de scriitor deplin. Poeții și prozatorii transpun în scrisul lor „trăsături omenești” (viața, moartea, angoasa, trădarea, iubirea etc.) cu o subiectivitate obligată să se păstreze în chenare obiective, care să-i asigure valabilitatea general umană. Criticii literari se apleacă asupra unei mai complicate „trăsături omenești”, tocmai această transpunere în scris a vieții, morții, fricii, angoasei, trădării, iubirii etc. O fac cu o obiectivitate care nu va anula gradul de subiectivitate admis oricărei judecăți omenești care își propune cântărirea/evaluarea unei opere. Așadar, spune Răzvan Voncu, această carte „este, mai degrabă, un exercițiu, pe cât de consecvent cu putință, al gustului critic personal. Un exercițiu de lectură având drept criteriu fundamental valoarea.” Critica e, în prima ei etapă de manifestare, neapărat de întâmpinare, adică rapidă, îndrăzneață, alertă, mizând totul pe primele impresii – „o plimbare critică destul de relaxată prin peisajul divers, fascinant prin varietate, al poeziei care, printrun aspect sau altul, rămâne actuală”. Ești critic-al-zilei tocmai prin promptitudinea luărilor tale de cuvânt. Dar, după o vreme, revii, dai un pas înapoi, identifici trenduri, decantezi controverse și răsturnări, îți academizezi spontaneitatea și îți disciplinezi gustul. Chiar dacă „această panoramă, e cazul să insist, nu-și propune să fie o istorie literară”, din acumularea de verdicte la zi ruminate și formalizate se poate ivi o (aproape) istorie literară. Scheletul ei se poate întrezări deja.

Voncu se distanțează de obsesia multor cronicari de azi, aceea a ierarhiilor, știind prea bine că o ierarhie obiectivă nu există, nu poate exista. Dar la fel de bine știe, iar scrisul său o dovedește cu fiecare comentariu, că „avem o poezie de nivel ridicat, demnă de istoria ei mai veche sau mai nouă”. În plus, detaliu personalizant, volumul ia în seamă și cărțile confesive ale poeților, căci poezia nu se ivește din neant, ci e răsfrângere a „ființei în carne și oase care o generează și care, ca atare, trăiește într-o epocă și într-un context social-istoric și cultural, cu care întreține raporturi complexe”. Rețin și mărturisirea foarte directă care explică (și va stârni, firește, reacții aprinse!) firava pondere în carte a poeților mai tineri: „pur și simplu, poezia împinsă în față ca «tânără» (chiar când e scrisă de «tineri» care se apropie de sau au depășit binișor 40 de ani) nu îmi place. Câteodată, chiar, îmi displace profund, din cauza inculturii, a tautologiei literare cvasipermanente – adică repetarea, în 2019, a ceea ce avangarda a făcut hăt!, în 1919 –, a sărăciei expresive și a convingerii (false), de care sunt animați autorii ei, că este suficient să fie ignoranți și agresivi pentru a avea talent”.

Nu sunt cu totul de acord că poezia „și-a pierdut poziția de «regină» a literaturii, devenind, astăzi, o cenușăreasă a tirajelor și a difuzării” (afirmație din Scurta privire istorică). O simplă călătorie într-un depozit de bibliotecă publică îți va arăta că „regalitatea” era iluzorie, căci zeci și sute de volume de versuri apărute înainte de 1989 zac pe rafturi neatinse vreodată de vreun cititor. Tirajul de altădată satisfăcea un orgoliu gol, 500 sau 1000 de exemplare nu oglindeau nicidecum o aco ­modare a ofertei la cerere. De altminteri, nici proza sau critica literară nu au stat mai bine după acest an de cumpănă, reeditările în tiraje de mic salon ale unor cărți apărute înainte în tiraje de masă și tirajele de câteva sute, aproape fantomatice, de care au avut parte după (cu câteva, puține, excepții) nu vorbesc despre o soartă mai bună a acestor genuri.

Dar sunt de acord că „literatura română continuă să aibă o poezie de înalt nivel, de o mare varietate a formulelor și modalităților”, și adaug că lucrurile stau cam la fel la proză, eseu și critică literară. Și nu e aici niciun paradox. Literatura română, chiar dacă influențată de contexte și condiționări, de „vremuri” și răsturnări de orânduiri, are propriul timp, propriul ritm, ca orice Artă. De aceea, privirile cronologice asupra genurilor literare arată existența constantă, fără sincope notabile, a vârfurilor, oricât de supus seismelor istorice e peisajul și, da, „în pofida dezinteresului public, a indiferenței editorilor și a degradării limbii române în spațiul public”. Ba aș spune că acestea din urmă s-ar putea să fie mult mai puțin dramatice de vreme ce nu clatină nici înaltul nivel, nici varietatea. O spune și R.V.: „La trei decenii de la prăbușirea comunismului, poezia română încă îi delectează pe cunoscători (care nu-s chiar puțini) cu produse artistice de vârf”. Rămâne însă valabil și avertismentul: mentalitatea prezenteistă amenință să ducă la dispariția tradiției, „iar fără tradiție – o dovedește tocmai traseul stră ­lucit din aceste ultime trei decenii de libertate – nu poate exista poezie mare”.

Organizată în trei mari secțiuni – Poezia afirmată în perioada comunistă (1948-1989), Poezia afirmată în perioada democratică și Poeți în confesiune –, cu subsecțiuni care radiografiază tectonica formelor și cea generaționistă din toate teritoriile locuite de români, panorama este o impunătoare construcție critică de luat în seamă în orice cercetare asupra poeziei românești. Și o serioasă promisiune de viitoare istorie literară.

Am reținut anume subcapitolul dedicat generației mele: Echivocul deceniu ’70-’80. Excelentele analize fac dreptate generației 70, căci, prin Mircea Dinescu, Șerban Foarță și echinoxiștii Adrian Popescu, Horia Bădescu, Ion Pop și Ion Mircea, îi demonstrează consistența și deloc echivoca identitate artistică.