Ovidiu Genaru: „…mâine dimineață mă scol la 4. Sunt senior și am nevoie de cât mai multă lumină.”

Gellu DORIAN: Dragă Ovidiu Genaru, din câte știu, penultimul volum de poeme publicat la Junimea, acum, de ceva ani, cu Lucian Vasiliu în frunte, l-ai scris în urma unei „terapii cu îngeri”. Ce-ai dorit să ne comunici cu această formă de existență spirituală?

Ovidiu GENARU: Țin minte, dragă Gellu Dorian, cum în tinerețe ne întâlneam într-o zahana, azi dispărută, o gașcă literară, râsete, bancuri, vorbeam unii peste alții ca să câștigăm timp fiindcă n-aveam parale și simțeam nevoia, totuși, să ne descărcăm ce aveam de spus. Tema era: „manuscris în căutarea unui titlu”. Scrisesem o piesă de teatru și nu aveam un titlu. Sugestiile curgeau gârlă. Cum s-o botez? Până la urmă denumirea ei s-a închegat din sugestii disparate: Exerciții de forță și de echilibru. Am plătit masa. Nu o dată. Ce-mi plăcea azi îmi displăcea mâine. Și tot așa. Textul era exploziv. E valabil și astăzi. S-a jucat la Bacău o lună. Apoi l-au dat afară pe director. Ce altă dovadă mai vreți, despre calitățile ei?

Ai amintit de „terapii cu îngeri”, aluzie la penultima mea carte. Care a fost și cartea lunii august, 2016, nominalizată și la Premiul USR în același an. Dar nu despre asta trebuie să vorbesc. Ci despre titluri. Știi bine că ele aruncă doar o umbră asupra substanței dintre coperți.

Sugerează subtil ceva, provoacă, orientează, te pun în gardă. Îmi plac titlurile penetrante, expresive, atrăgătoare, spectaculoase. Nu le găsești întotdeauna, ba chiar foarte rar. Unele merită toți banii. Cum a fost Patimile după Bacovia, inubliabil. Firește, contează cartea. Când scriam la Terapia cu îngeri aveam o obsesie: Capela Sixtină. Comunicarea dintre însuflețit și neînsuflețit, între Dumnezeu și Adam printr-o energie miraculoasă, stelară, mistică. După 80 de ani simțim uneori adierea răcoroasă de dincolo. Îngerii, ca intermediari, ne pot da o mână de ajutor. Nu trebuie să-i atingi, ar fi și imposibil fiindcă n-au materie. Împrietenirea cu ei e bine să înceapă în tinerețe, altfel nu-ți răspund la întrebările iscoditoare despre dincolo.

Tu spui: formă de existență spirituală. Ai decriptat exact mesajul subliminal al terapiei cu îngeri. Cel puțin asta a fost în intenția mea.. Tavanul Capelei Sixtine mă fascinează fără să-i pot capta misterele. Senectutea adâncă e perete în perete cu noaptea definitivă. Îngerii ca medicament spiritual. Am încercat. Dau rezultate.

Și acum, după atâția ani de la debut, din 1964, care mai e rolul „poeziei în provincie, toamna”? Sau, știu și eu, în toate anotimpurile, multe la număr, prin care ai trecut?

Adică „Rolul frunzei în provincii/ toamna este foarte mare/ când astupă goarna tristă/ la coconi și domnișoare”… să se fi schimbat? Cu siguranță – da. „Vântul face bang în firme/ pe-o străduță cu fanare/ trece iar melancolia/ cum țarina pe covoare”… Fanare? Ce sunt alea? Am observat că în timp și unele cuvinte mor. Îmi pare rău. Odată cu ele se oxidează și fotografiile. Și emoțiile îmbătrânesc. Pierderile sunt irecuperabile. În locurile goale apar necunoscuți. Vorbesc o altă limbă română, alfabetul e același. Melancolia? Azi se cheamă depresie și se tratează la medic. „Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri rânduri…”. Și ce vrei să spui cu asta? Lolitele sunt la un party. Un elev eminent dintr-a unsprezecea a scris într-un comentariu la limba română că Eminescu măsura Oda cu metrul antic. Domnilor globaliști, nu vă faceți griji, rinocerizarea lucrează. Dormiți liniștiți.

După „șirul de zile” au urmat alte și alte șiruri de cărți, printre care cea care te-a remarcat în mod deosebit a fost Patimile după Bacovia. Nu erai muzeograf la Casa Bacovia din Bacău pe atunci, dar, desigur, poezia, viața lui Bacovia te-au marcat într-un mod aparte. Spune-ne cum.

După 80 de ani, cam pierzi șirul cărților publicate, și asta îți dă un sentiment plăcut de bătrânețe. Aiurea. Nu vă recomand să fiți bătrâni. Însă nu puteți trăi mult ocolind bătrânețea. E un loc obligat de trecere, îngust foarte, un ultim tunel cu becurile arse, umed și rece. Și în pantă, ca să gâfâi. Sunt rău cu mine însumi, nu mă cruț. Ceva, în bătrânețe, e plictisitor, redundant. Pe mine m-a salvat o curiozitate binefăcătoare, o vocație de explorator continuu în insolit, în diversitatea lumii reale, în ficțiune. Am scris din plăcere, m-am turnat în propriile mele tipare pe care le-am inventat în timp ce scriam. Patimile după Bacovia s-au născut instantaneu aproape, 5-7 poeme pe zi într-un martie cu zăpezi murdare, case îngropate în nămeți cenușii, ciori flămânde. Totul era urât, foarte urât, toxic, dezolant. A fost un dicteu controlat, rapid, aparent haotic supravegheat de o entitate care îmi interzicea să intervin pe text ordonându-mi să las totul virgin, genuin. Și asta când, în ce vremuri periculoase.

Inițial, manuscrisul respins la cea dintâi tentativă de tipărire avusese alt titlu: Jurnal de provincie, 1971. Nici o trimitere la Bacovia, nici o vagă aluzie la ilustrul meu înaintaș. Nu. Cartea îmi aparținea în totalitate, era a mea și numai a mea. Un afront programat la estetica oficială. Așa se născuse, repede, sănătoasă, vitală, scandaloasă.

Tentativele de-a „îmblânzi” textul pe ici pe colo, cum se obișnuia în epocă, n-au păcălit cenzura nici a doua oară. Abia la a treia încercare Jurnalul de provincie, 1971 a fost salvat prin modificarea titlului. L-am numit, împreună cu Mircea Ciobanu Patimile după Bacovia. Strategia a funcționat. Spaimele, grotescul, ironia acidă, ambiguitățile esopice derutante, miasmele acelei epoci erau acum transferate sub acoperișul protector Bacovia. Nu-i mai aparțineau lui Genaru, deși eu scrisesem doar un jurnal din vremea dictaturii.

A fost prima mea carte care a făcut gaură-n cer.

Pe atunci nu eram muzeograf la Casa Bacovia. În liceul absolvit în 1953, la Bacău, nici un profesor de limba română nu ne suflase vreun cuvânt că Bacovia fusese elev acolo. De teamă? Din neștiință? Cine știe. Poetul deja publicase în 1948 Stanțe burgheze, deci nu mai era la index. Grație lui Eugen Jebeleanu. Eu, unul, am luat cunoștință de marele meu concitadin abia în 1956. Eram în anul trei la Facultatea de Educație Fizică. Pe atunci mă preocupa pictura. Tot pe atunci am citit Cuvintele potrivite. Vai, ce târziu! Mă împrietenisem cu secretarul facultății, om de casă la Mărțișor. El mi-a împrumutat Cuvintele

Cred că cei doi poeți, Arghezi și Bacovia, m-au îmbrâncit spre poezie. Am găsit prin hârtiile mele ceva însemnări din anii 1950. Apoi am găsit un caiet în care copiasem cu scrisul meu frumos vreo 65 de poezii de Minulescu. Cartea, împrumutată de la George Bălăiță. Eram licean și el așișderea la același Liceu cimitir, la care, cu 50 de ani în urmă învățase și Bacovia. Dar noi habar nu aveam, iar Bacovia era deja bucureștean.

De la sport la poezie. În fond ambele cer forță și rezistență. Cum s-a întâmplat? Ce te-a determinat să alegi o cale în care slalomul este mult mai dificil, având în vedere că intrai în literatura română într-o perioadă când libertății de exprimare i se puneau pumni serioși în gură?

Nu găsesc vreo urmă din Arghezi, Bacovia, Minulescu în primele mele mâzgăleli din anii 50. Îmi amintesc doar că voiam să fiu altfel. Chiar eram, cu Bălăiță, vedetele școlii, ca gimnaști. Cred că el începuse să scrie proză. Eu nu. Doar citeam. Mâncam cărți. Diversitatea lor mă fascina. Cărți și gimnastică. În poezie m-am scufundat târziu, în anii terminali ai facultății, 1956-1957. Întors acasă ca profesor, mi-am găsit Bacăul. Dar să dau ceasul înapoi. Mai recuperez un detaliu. Cumpăram „Tânărul scriitor” și urmăream un poet, Nicolae Labiș. Mă aflam la Bazinul Floreasca, înotam când am prins din zbor vestea morții sale. Decembrie. Poezia lui îmi era familiară. Mi-a plăcut, moldovean de-al meu. Încercam să-l imit. Nina Cassian, Maria Banuș, Jebeleanu, Mihai Dragomir, Frunză și mulți alții își piliseră limba și cântau partinic. A naibii schimbare peste noapte. Labiș era altceva. Era un inocent. Ceilalți – mercenari. Bătuse ora neagră când bibliotecile erau arse. Și au ars. Cartea Rusă, țineți minte noua editură, a inundat piața cu otrăvuri. Cultura națională a fost spulberată. Începea rinocerizarea. Toți deveniserăm prizonierii sistemului. Dar nu conștientizam asta. Ne afundam în mocirlă. Foame, frig, întuneric, cartelă, raționalizare. Vin din această lume dezorientată. O lume închisă într-un țarc. La graniță câini lupi. Habar nu aveam de viețile sfinților noștri martiri din închisori. De la Canal. Desincronizarea de lumea liberă era totală. Eu unul eram stigmatizat de arestarea politică a fratelui meu, Mircea, elev eminent.

Mi-am căutat un pseudonim în care să mi se piardă urma. Hodoronc-tronc, tocmai în acele vremuri stupide ne-a cășunat să ne apucăm de literatură. Cu pumnul în gură, cum spui tu. Și cu depunerea anuală a amprentei mașinii de scris Consul la Miliție. O am și acum. O voi publica. Va fi un poem abstract. Un memento rușinos. Găsisem la Bacău o atmosferă debordantă și oarecum iresponsabilă, literați, pensionari, tineri fierbinți, problematici, anti-regim, talentați în așteptarea unei explozii de libertate care nu avea să vină vreodată, Bălăiță, Sabin, Adam, Cârneci, Cernegură, mai târziu Romanescu, Uricaru, Constantin Călin, Genoiu. Eram nebuni, eram reclamați la Partid, boemi, indisciplinați, un viespar de bancuri, publicam în „Ateneu” scriitori din Occident concurând revista „Secolul XX”, deschiși la experimente. Într-o căsuță veche, bătrânească, era redacția, însă aerul din interior era oxigenat de insolența noastră năbădăioasă.

O vreme am exersat în palestră, vreo doi ani, apoi m-am angajat la „Ateneu”, pentru ca mai târziu, nefiind membru de partid, să fiu scuipat afară. Din nou profesor asistent de gumilastic în învățământul superior, de unde m-am debarcat la Casa Bacovia. „Tov. Genarule”, secretarul cu propaganda mă simpatiza, om deștept de altfel, îi mulțumesc, mi-a zis: „locul cel mai bun de scris e la Casa Bacovia”. Asta în 1980 până în 1990. Zece ani. Am scris acolo o groază de cărți. Era atât de frig! „A prins promoroacă și clanța”. Muzeograf. Recalificare. Dar mă aflam în „laboratorul” lui Bacovia și asta a contat enorm. Ediții rare, manuscrise, fotografii, desene, carnețele. Atmosfera, interioarele, istoria casei. Totul era Bacovia, de dimineața până seara. Grădina, arborii, corbii.

Ca scriitor aveam însă stanța mea. În Casa LUI i-am fost doar oaspete și nu ucenic.

Cum era viața literară a Bacăului atunci, pe la mijlocul deceniului șase și mai târziu? Știu că exista la Bacău un poet deosebit, plecat prea repede, Mihai Sabin. Știu câteva povești frumoase despre el. Acum nu-și prea mai aduce nimeni aminte de el.

La Bacău „Ateneul” a fost „cineva”. Câțiva ani redacția a fost mutată chiar în fosta locuință a Primului Secretar. Lux mare. Un redactor într-o cameră. Apoi vremurile au luat o turnură ciudată spre rău. Am intrat într-o menghină ideologică. Mutări succesive până când redacția a ajuns în două camere de hotel.

Despre Mihai Sabin, numai de bine. O vreme ne-am amintit de el: poet, germanist; avea un umor remarcabil. Șuetist de calibru. Un domn. Boem. A murit la 39 de ani. Din fotografia de grup a redacției, am rămas vii doar eu și Eugen Uricaru. Doar noi doi am rămas să ne amintim de formidabilul, uimitorul Mihai Sabin.

Ai fost cooptat în redacția revistei „Ateneu”, o revistă tânără pe atunci. Abia anul trecut și-a sărbătorit jubileul. Cum era viața de redacție la o revistă de provincie, care s-a impus repede în rândul celor mai bune reviste literare din România acelor ani?

Ateneu” a apărut simultan cu „Ramuri”. Bacăul și Craiova au spart embargoul cultural al anilor 1960. Tăcerea s-a risipit. Scriitorașilor li s-a oferit o suprafață de hârtie (aveam cote restrictive) pe care aceștia să-și mâzgălească odele la adresa regimului. Însă, încet-încet și pe neobservate îndrăzneala scriitorilor dedulciți la cultura regăsită a înaintașilor a început să depășească limitele trasate de partid. Ne-au dat un deget și noi am luat toată mâna. Ca rebeli ai „Ateneului”, nu ne-au tras de urechi, fiindcă ne salvam insolența cu publicarea, cu armătura ideologică vădit „lipită” și potrivită ca nuca-n perete a câtorva citate din Marele Conducător. În rest, revista era a noastră cam 70%.

Nu mai țin minte anii când la Bacău a venit din nord, de pe la voi din Botoșani parcă, poetul și rasatul intelectual Lucian Valea, mult mai experimentat decât noi. Lucian Valea era din altă lume.

Zilnic se instala lângă geam, la cafenea, cu pipa în gură și stăruia acolo câteva ceasuri sfidând pe față Partidul. Se credea la una din cafenelele celebre ale Vienei, biata noastră cofetărie! Lucian Valea avea mii de cărți de negăsit pe piață. Am „intrat” în ele. Firește că l-au lucrat. Pictorul Sabin Bălașa îi desenase pe un perete, într-un bloc, silueta superbă a unei odalisce. Nimic vulgar. De peste drum, Miliția a fotografiat dama. Pornografie. Lucian Valea a fost exilat la Darabani, în Nordul Extrem.

Cam astea erau vremurile. Absurde.

În anii 1960-1980 „Ateneul” a publicat scriitori și intelectuali importanți în pustiul cultural al epocii. Nu eu o spun. Alții. Ideea „Ateneului” a contaminat și alte orașe mari. „Argeș”, „Tomis”, „Astra”, sunt câteva titluri, nu singurele. Dar și „Hyperionul” vostru de la Botoșani, acum la 37 de ani, tot în „Ateneu” și-a găsit locul de naștere, în marsupiu, sub denumirea de „Caiete botoșănene”. Lucian Valea le moșise. Dar emulația publicistică pare a scădea acum repejor. Alte forme de comunicare, incontrolabile și la îndemâna veleitarilor dizlocă tiparul, hrănind cu lapte proaspăt prostia globalizată. Cărțile sunt exagerat de scumpe. Ieftin este cablul TV prin care îți intră în casă persuasiva incultură globală.

Ce mari poeți români și ai lumii te-au marcat, ți-au marcat poezia, care, iată, în ultimul deceniu cel puțin, și-a schimbat structural fondul, abordarea, limbajul, miza?

Am citit ce se putea citi în românește, uneori cu precădere premianții Nobel. Am citit și competitorii, folosind un anume alambic pentru a le distila Opera. Alcoolurile aveau aceleași arome și tării. Diferențe subtile, insesizabile. Nichita? Poet de Nobel. Și Blaga și Arghezi. Și-or mai fi. Sunt marile distincții criterii de valorizare? Mult Da și ceva Nu. Mari poeți români? Lecturi obligatorii. Dar Eliot, Kavafis, Elitis, Borges, Ginsberg, Pound…? Nu-ți răspund la întrecare, n-am cum. Am citit tot, cu ce am rămas, mi-au plăcut, i-am uitat. Poeți mari, poeți mici, mijlocii, de toate felurile și națiile. Cu siguranță că oarece nisip aurifer au lăsat în sita mea. L-am digerat în timp. Citești și fatalmente compari, ce poți tu, ce pot ei, creierele compară continuu, e o funcție esențială a constructorului de utopii. Brutalitatea cu care se schimbă reperele cândva valide este uluitoare. Spun banalități. Peste lecturile asimilate cândva și care ne-au delectat, s-au așternut ca un foetaj alte, mereu alte lecturi fascinante (Lolita, de pildă, recitită), și tot așa mai departe și tu scrii ca tine, fiindcă tu ești unic, simți unic, mori ca tine și-ți pare rău că-ți vine să plângi. O entitate unică adună din sinele tău, rezumă, dilată sau concentrează esențele, te trimite la masa de scris și-ți dictează. Cu sincope, cu ștersături, cu priviri în gol, cu „asta nu merge”, aștepți, merge, nu merge, nu te ajută nimeni, mama mă-sii, parcă ai prins din zbor ceva imaterial, la naiba – te-ai înșelat, n-ai cuvinte pentru o anume durere, dicționarul e inutil, arunci manuscrisul.

Pe mâine. Poate.

Iată că acum, după o serie de succese, ai ajuns și la premiul suprem, ce poate fi acordat unui poet român pentru Opera Omnia – Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, premiu pe care poezia ta îl merită pe deplin. Cum primești acest fapt împlinit?

Acest premiu mă sperie. Levitez. Sunt în pericol. Tot ce-am scris până acum se va reciti altfel. Aceeași virgulă va avea alt prestigiu. „Hm, aici nu merge! Ooo, ce bine zice!” Cum să-mi explic această modificare de recepție? Tot eu sunt, tot eu eram. Același text, altă onoare. După ce obții un premiu național cristalul Swarovski devine diamant. Oare? Sunt puțin gârbovit. Să-mi îndrept spatele? Ceva trebuie să schimb la mine, nu-i așa? Important e să nu-mi reprim emoția. S-o consum până la capăt. E cineva să-mi împrumute câteva picături de valeriană? O să încerc să rămân ce-am fost: bucătar, gimnast, pictor de icoane, călător, un antialcoolic de geniu, șuetist, iubitor de toate vietățile lumii!

Nu doresc și bănuiesc că nici tu nu dorești să ne atingem de viața ta politică. Totuși, făcând apel la un vers bacovian, „Mi-am împlinit toate profețiile politice/ pot…”, te întreb, din acest punct de vedere, poți „trăi” liniștit?

Aventura mea politică a fost un experiment greșit. Sunt un provincial de centru stânga, abia mi-am scos capul din sărăcie. Fatalmente, calicul e de stânga. Un asistat. E una din erorile stângii. Am vrut să văd cum e lumea politică. Mă abțin. Tac. Biblioteca Parlamentului – goală de cititori, dar doldora de cărți. Acolo eu am citit multă sociologie, politologie. Numai eu. Problema deputatului român e unde să plaseze virgula în paragraful unei legi. Da, ai dreptate, politica nu-i o temă acum. E o permanență, pe altădată. Ne pierdem timpul. Citez un vers din Bacovia, mai autentic decât „Mi-am realizat toate profețiile politice…” – iată-l: „Mulțimea anonimă se va avea în vedere…”

Speranță deșartă.

Eu spun: Mulțimea anonimă ca o masă amorfă proteică.

Om trăi și om vedea. Viitorul va fi cinic pentru cei săraci.

Ca unul din poeții români care s-au bucurat pe deplin de ceea ce i-a oferit viața, fie înainte de 1990, ori după, liniște pentru creație, prieteni literari de calitate, călătorii, vise împlinite, cum privești acum înapoi, cu „mânie”, vorba unui film, sau cu satisfacția unei vieți împlinite?

Sunt unul dintre cei care chiar și în rău, dacă vrea, se simte confortabil. Demult nu-mi mai este foame, sete, frig. Am luat viața așa cum a venit spre mine. I-am stat în cale. Știi tu, Gellu Dorian, că în august 1944, în refugiu, m-am predat la ruși; erau trei cu șpaghina îndreptată spre pieptul meu, iar eu am ridicat mâinile sus? Nu cred să fi fost vreun film, Copilăria lui Ivan, sau altul… Eu în carne și oscioare, ei cu glonțul pe țeavă… Tata le-a întins o sticlă cu țuică, au băut, s-au șters cu mâneca tunicii la gură, harașo, apoi ne-au întrebat: – Gde Berlin? Tata a întins o mână spre Râmnicul Sărat. Tata a indicat verbal: – Încolo! Și cei trei ruși au apucat-o spre Berlin… Mama ei de viață! Mi-a plăcut de ea, m-a făcut să râd mult, de necaz am făcut haz, iar premiul ăsta, ce să mint, l-am râvnit și l-am căpătat, premiul ăsta a pus capac la toate. Dar știi cum e, când te simți împlinit, satisfăcut, începi să lenevești, să te tolănești, să oblomovezi și chiar te poți îngrășa. Așa că mâine dimineață mă scol la 4.

Sunt senior și am nevoie de cât mai multă lumină.

Știu că recent ți-a apărut o nouă carte de poezie la Junimea. La ce mai lucrezi acum?

E o carte specială, un experiment. Am inventat o formulă neîntâlnită până acum. Ultima parte a tomului, Canal, a fost publicată în România literară. Am avut semnale elogioase neașteptate. Asta am făcut anul trecut.

Va fi o surpriză: Genaru care e mereu altfel.

Nu-mi fac planuri. Nu știu cât timp mai am până la capăt. Am încercat prin Terapia cu îngeri să aflu. Răspunsul n-a venit încă. Aștept provincia.

Iat-o aici! Și-ți mulțumește, te onorează, ne onorezi!

Mulțumesc.