Necuratul
Imaginea necuratului, din povestirile de noapte ale tatei, îmbrăcat într-o uniformă de general în ținută de campanie, încălțat în cizme înalte cu pinteni roșii, având pe cap un tricorn împodobit cu pene de struț pe margini, îmi stăruie și azi în minte. În povestirile nocturne ale tatei, necuratul ieșea din lada de zestre a mamei ascunsă în pod, acoperită de praf gros de două degete, de scame răsucite în spirală și de un labirint întreg de pânze de păianjen de culoare sinilie. Întâi îi apărea piciorul slăbănog, apoi mâna stângă plină de brățări și de tatuaje și, în sfârșit, chipul triunghiular, ascetic, terminat cu o bărbuță fină. Necuratul își rotea ochii cercetând cu atenție fiecare colțișor din pod, apoi cu o precizie de arc de ceasornic, sărea agitându-se din ladă și își începea plimbarea nocturnă călcând în zigzag peste grinzile casei. Ceea ce m-a uimit peste măsură, e drept, mult mai târziu, căci în copilărie nu prea înțelegeam ce înseamnă asta, era faptul că necuratul, măsurând în lung și în lat podul, după cum spunea tata, citea Critica rațiunii pure.
În timp ce stătea aplecat asupra mașinii lui de cusut marca Singer în serile lungi de iarnă, tata bodogănea:
De multe ori îi văd tălpile coborând pe scara ce dă în pod. Niște tălpi mari împodobite cu tot felul de inscripții și ștampile. Se vedea că împielițatul pe unde a trecut, și a umblat prin toată lumea înainte de se aciui aici, a avut grijă să-și ștampileze tălpile cu însemnele fiecărui oraș și-ale fiecărui sat pe unde a trecut. Nu îndrăznește să coboare prea mult în casă, îți arată doar tălpile și urcă înapoi la locul său de sub acoperiș. Acolo își leapădă cizmele de iuft, ca să-și aerisească pielea necurată. Dar în curând, cred că o să coboare și o să ne lepede la picioare, lângă masă, valijoara lui plină de bancnote verzulii. O să ne îndemne să luăm atâția bani cât avem nevoie. N-o să ne ceară în schimb mare lucru. Poate doar să semnăm o simplă recipisă. O simplă hârtiuță flendurită. Și nici măcar hârtiuță, ci un mic petic mototolit de aer. Vom putea semna în gând, printr-o simplă răsucire în gol a degetelor. Dar chiar dacă vom semna sau nu, oricum vom fi ai lui. Apoi necuratul se va urca din nou în pod trăgând după el oblonul, nu înainte însă de a ne citi din cartea ajunsă numai zdrențe.
Când îl auzea vorbind printre țăcăniturile mașinii de cusut, mama își făcea cruce. Apoi stingând într-o strachină de lut tăciunii pentru deochi, se apuca să tămâieze casa, în timp ce noi ne ascundeam, de teama necuratului, sub pilotă, făcând la rându-ne cruce și rostind în gând Tatăl nostru.
Tata însă nu se potolea. Ci murmura ca pentru el: „Dar oare de ce Diavolul citește Critica rațiunii pure, ce ar putea să înțeleagă el despre lumea lucrului în sine?“
Tata era un om simplu. Făcuse, ce-i drept o școală de croitorie la Cernăuți, dar de unde aflase de Kant și Critica rațiunii pure a rămas pentru mine până la sfârșitul adolescenței o enigmă?
Mai târziu, când am mai crescut l-am întrebat, iar el arătându-mi cu degetul mașina de cusut Singer, mi-a spus:
Dacă deschizi sertarului care adăpostește mosoarele de ață și acele de schimb, vei putea dezlega misterul…
Am deschis sertarul, înăuntru se afla o carte veche, făcută ferfeniță, de atâta citit și răscitit pe ascuns. Era Critica rațiunii pure.
De unde ai cartea asta? l-am întrebat.
De la Cernăuți, mi-a spus. Mi-a dăruit-o un evreu la care am făcut ucenicia. L-am întâlnit în anii Holocaustului pe bulevard, încolonat alături de ai lui, în drum spre lagărul de exterminare de la Auschwitz, unde, de altfel, și-a, după cum am înțeles, găsit sfârșitul. Când, m-a văzut, m-a recunoscut și profitând de o clipă de neatenție a escortei, m-a tras de mânecă și mi-a spus: „Pane, Ivane, te rog să primești, în amintirea anilor de ucenicie petrecuți aici, în dar această carte. Nu știu dacă tu o s-o înțelegi, dar poate că fiul tău sau vreun nepot o să perceapă sensul ei la timpul potrivit și această carte o să-i îmbogățească mintea.“
Și, l-am întrebat pe tata, ai citit-o?
Am citit-o și răscit-o, am văzut că era vorba de lucrul în sine, de noumen și fenoumen, sau cam așa ceva, de priori și de posteriori, precum și de alte multe abstracțiuni și bazaconii, pe care am încercat să le înțeleg despicând firul în patru, până am dat de necuratul.
Vecinii
Oare de ce toți vecinii mei de bloc seamănă atât de bine între ei, încât atunci când îi întâlnesc pe casa scării îi confund cu mine însumi?
Și tu la ce etaj stai?
La ultimul.
Adică?
Stau la etajul 10 și atunci când cobor scările….
Dar bine, nu există lift?
Sigur că există.
Și atunci?
Liftul îl folosesc doar la urcare. Și nu întotdeauna. Știi, fac mișcare, și dacă nu urc pe trepte, atunci măcar cobor, ca să-mi pun sângele și inima în funcțiune. De obicei, atunci când cobor, din pricina tocurilor, fac destul de mult zgomot, iar vecinii își ițesc capetele pe uși… Dar îi întâlnesc și-n lift. Mă uit la ei, mă uit la mine, și mă apucă groaza. Semănăm ca două picături de apă multiplicate-n zeci de exemplare, care ba urcă, ba coboară scările din bloc. Și fiecare din aceste picături reflectă chipul meu. E un adevărat coșmar.
N-ai încercat, totuși, să te muți? Poate că în alte imobile un astfel de fenomen nu se mai repetă?!
Se repetă, și încă cum… M-am mutat de nenumărate ori, și eu și consoarta, luând tot calabalâcul după noi. Haine, cărți, mobilă… Copiii…
Și?
Și… O perioadă am respirat liniștiți. Apoi iar s-a pus în funcțiune morișca de reproducere sau mai bine zis de comasare a chipurilor. Și a începu din nou coșmarul, înțelegi?
Scuză-mă: dar nu mai înțeleg nimic.
Nici eu. Vorbeam însă de coșmar. Coșmarul s-a repetat, ba mai mult decât atât. S-a amplificat căpătând proporții logice nebănuite.
Logice?
Da, Logice.
În ce sens?
În toate sensurile.
Adică?!
În sensul că multiplicarea asemănării s-a extins. La nici o lună după prima mutare, halucinația a început, cuprinzând, rând, pe rând, de sus în jos, toate etajele. Doar parterul a rămas intact. Asta doar pentru o vreme. Dar și acolo, după șase luni de ședere am observat un fenomen ciudat: soțiile celor trei vecini de la parter semănau ca două picături de apă cu soția mea. Asta m-a enervat peste măsură și am început să cer explicații, sunând la ușile lor cu disperare. A ieșit un scandal monstru. Am dat un anunț la ziar, am făcut schimb de locuințe și ne-am mutat. Și o vreme am trăit fericiți.
Și cât a durat această fericire?
Exact un an și patru zile.
Și apoi fenomenul s-a repetat?
Și încă în ce hal s-a repetat!
Vrei să spui că nu numai vecinele de la parter au început să semene cu nevastă-ta, ci și vecinele de la celelalte etaje…
Exact. Acum toate femeile din bloc semănau ca două picături de apă cu nevastă-mea… Dar asta n-a fost tot…
Dar ce s-a mai întâmplat? Te pomenești că și copiii?!
Da, sigur, și copiii din tot blocul au început să semene cu mine și cu copiii mei. Băieții cu băiatul, iar fetițele cu fata. Unii chiar, ca să sublinieze asemănarea, și-au lăsat barbă încă de mici. Când îi vedeam, nu mai știam ai cui sunt. Ai mei sau ai vecinilor… Îi strigam pe nume, dar toți, ca un făcut, purtau acum același nume. Băieții nume de băiat, iar fetițele nume de fetițe: Alin și Alina…Mutându-mă dintr-un loc în altul, ieșeam din coșmar și intram în alt coșmar. Bineînțeles că asemănările astea au dat naștere la tot felul de încurcături sentimentale. La certuri, tentative de divorț și, bineînțeles, la sinucideri. Asta cu atât mai mult cu cât, după cum am constatat, la fiecare ieșire și întoarcere în bloc, amplasamentele apartamentelor și ale etajelor au început să se schimbe permutându-se între ele, după o logică necunoscută. Asta a dat naștere la suspiciuni și mai mari. Probabil că te întrebi de ce? Iată de ce: urcai să zicem scara până al etajul 10, vârai cheia în ușa apartamentului 33, dar observai deodată că apartamentul 33 era acum apartamentul 14. Blocul semăna acum cu cubul Rubik. Și cineva îi mișca mereu componentele, încercând să aducă timpul și spațiul, și locatarii la același numitor… Deschideau ușa și deodată începeau strigătele: „Poliția, intrusul! Săriți!“ Striga bărbatul ce semăna cu tine. Striga și femeia. Strigau și Alin, și Alina. Apoi începeau acuzațiile… Că de unde a avut cheia? Că poate nu-i hoț, ci doar unul care o face pe hoțul ca să se strecoare în așternutul tău. Că, uite, nu degeaba copiii seamănă cu el! Urletele maturilor erau întrerupte de țipetele copiilor, care își acuzau părinții că vor să se lepede de ei. O întreagă nebunie…
Și cum ai scăpat de tot acest coșmar?
Cred că am scăpat doar pentru o vreme. M-am internat la balamuc.
Dar nevastă-ta?
Am internat-o și pe ea.
Și copiii?
Copiii sunt cu noi…
Și aici fenomenul nu se mai repetă?
Se repetă, cum să nu se repete. Numai că aici nu mai semănau cu mine, ci cu medicul de gardă, iar, câteodată, cu Napoleon.
Dar nevasta, dar copiii?
Nu mai știu nimic de ei. Din pricina medicațiilor prescrise, tot ce am trăit mi s-au evaporat din cap. Dă-mi, te rog, repede, un pahar de apă. Nu, mai bine unul de vermut la fel de amărui cum am băut, la colț, pe vremuri.
Zarzărul nebun
Zarzărul proaspăt înflorit din curtea casei vecinilor mei e o nebunie. Casa e căzută în paragină de vreo doi ani, de când mai întâi doamna, apoi și domnul s-au dus spre cele veșnice. Ușile au fost smulse din țâțâni, au rămas doar tocurile putrede pe care crește mușchiul verde. Ferestrele au fost mai întâi sparte, apoi au dispărut și ele de la locul lor. Pereții exteriori s-au decojit, iar cei interiori s-au revărsat afară. Privită de la distanță, casa seamănă cu tigva lui Yorick, scoasă din pământ, din iarbă verde de ce doi gropari bețivi și înmânată prințului „nebun“ al Danemarcei, Hamlet.
De fiecare dată când trec pe lângă gard, mă apucă fiorii. După moartea stăpânilor, curtea, devenită o groapă de gunoi a Pieței Chirilă, a fost păzită mult timp de doi câini, un ciobănesc mioritic uriaș, alb cu pete negre, și un câine pripășit din cartier, de talie măruntă, căzut pradă melancoliei. Stăteau culcați pe o lespede de marmură neterminată aflată în apropierea gardului, pe dedesubtul căreia zecile de șobolani, ieșiți din subsolurile blocurilor din jur, săpaseră un adevărat labirint. Câinii și rozătoarele trăiau într-o simbioză perfectă. Primii mâncau en-gros carnea stricată și resturile menajere pe care vecinii și măcelarii din piață le aruncau ca să-i hrănească. Cum însă hrana era prea abundentă și carnea se altera repede,umplându-se de viermi, mai ales în zilele caniculei de vară, șobolanii se ocupau de resturi, rozând oasele până-n amănunt. Mari, inteligenți, cu ochi vioi și cozi lungi ce se mișcau ca un ghemotoc de șerpi pe lângă crucea căzută într-o rână ce străjuia lespedea de marmură amplasată în partea stângă a chioșcului de fier ce fusese cândva sediul unei obscure societăți de pompe funebre, șobolanii dormeau alături de câini, cățărați pe burțile acestora.
Un timp au rămas și coroanele și capacele de sicrie, apoi cineva le-a luat acolo și le-a transferat într-un vad mai bun. Câinii au stat, cât au stat, ziua se hârjoneau între ei, jucându-se de-a baba oarbă și cu șobolanii, iar noaptea, acompaniați de chițcăitul rozătoarelor sătule, urlau la lună plină. Dar într-o zi au dispărut. Au venit hingherii, sesizați probabil de niște trecători, și i-au dus la padoc. Cum nimeni nu mai arunca resturi de mâncare peste gard, curând au dispărut și șobolanii, risipindu-se prin curțile din jur. Iar după un timp, au dispărut și lespedea de marmură conținând o inscripție ciudată, și crucea căzută într-o rână. Au rămas doar curtea năpădită de bălării, tot felul de gunoaie și casa în ruină. Și a rămas și zarzărul de lângă chioșcul părăginit, care, iată, acum e un vifor de lumină înflorită. Un oximoron al primăverii. O adevărată simfonie.