O poezie demonică

În chip inclusiv programatic, poezia Angelei Marcovici (alias Marinescu) aparține unui atașament la concret, în primul rînd la concretul somatic. E de citit aici un gest de inconformism provocator față de statutul expresiei literare, un soi de real subiacent pus în fața acesteia cum o revanșă a existențialului. Homo aestheticus e substituit printr-unul sensitivus, într-o plămadă de carne și spirit fratern cu carnea, spectacular antilivrescă: „Nu am învățat nimic din cărți, tot ceea ce știu se datorează trupului meu programat să mă învețe pe mine suferința, extazul, nebunia și relativizarea suferinței, a extazului și a nebuniei. Mă doare în cot de cărți, trupul meu este cît o biblie“. Cu insistență pe senzorialitatea originară a creației, triumf al senzualității sublimate, al prezentului astfel promovat ca timp suveran. Spectacolului verbal i se recunoaște cu condescendență doar un avans minim: „Cuvintele mele sunt adevărate, (…) aceste cuvinte care vor rămîne puțin mai mult decît trupul“. Inefabilului i se lasă o șansă redusă precum unei simple degradări a stării dolorice cu fizică acoperire: „A rămas un val roz, ucigător, asemănător cu sîngele diluat, ca o rană ce nu este încă o rană“. Patologicul plutește mereu în atmosferă. E confesată în repetate rînduri o stare ce se oglindește într-un peisaj acordat cu suferința, de fapt o reflectare reciprocă a umanului lezat fără leac și a materiei sîngerînde: „Sunt pe o barcă în largul unei ape, ce se mișcă ușor, cu soarele jupuit ce se oglindește în apă animalic“. În siajul unei atari ofensive a realului, apare, ingenios evocată, o maladie ce progresează rapid, ținînd-o pe autoare „pe muchie de cuțit“: „Să fie această boală un prim semn (simptom) că normalitatea se întrepătrunde din ce în ce mai evident cu patologicul, și atunci și sfera unuia, și a celuilalt se lărgește pînă cînd unul se va dizolva în celălalt?“ Ne putem gîndi la M. Blecher, de altminteri amintit nu o dată. Dar nota poetei nu e paciența analitică, ci postura rebelă, un „dezechilibru“ așa zicînd natural al propriilor reacții, totodată căutat, augmentat fără menajamente. Sado-masochismul nu e ocolit, fiind vorba de „dorința de a mă juca în așa fel cu frumusețea, încît să mă pot autodistruge“. Caracteristică de asemenea e asumarea unui rol de combatant feroce, care pare a constitui „finitudinea însăși“: „Mă simt ca un soldat care-și face datoria fără să simtă importanța faptului de a-și face datoria, (…) cu arma pregătită pentru a ucide“. Eschivîndu-se de la o fixare de ordin moral, Angela Marcovici sugerează virtualități teribile ale autoportretului d-sale deocamdată doar aluziv: „Sunt într-un singur fel, acela prin care mă pot dezice de mine, dacă este cazul. Revolta mea că sunt femeie este atît de mare încît presimt un sfîrșit sever al revoltei“. Dar la un moment dat e pus degetul pe rană. Deschis răului printr-o ambiguitate care constă în receptarea sa deopotrivă terifiantă și voluptuoasă, eul se dovedește la un moment dat canibalic: „Îl iubesc pe cel pe care-l critic cum iubesc animalul pe care îl mănînc. Devin una cu el. Pe cel pe care nu pot să-l mănînc nu îl pot cunoaște și îmi este indiferent. Mă trage ața să mănînc și să fiu mîncată, la rîndul meu“. Totul e sacrificat pe acest malefic altar, chiar și identitatea proprie: „Nu mai am față. Nu mai am credință. Nu mai am nimic“. Astfel cum există o poezie religioasă, există și o poezie demonică pe care Angela Marcovici o întrupează cu fervoare. Mai toate blestemățiile posibile se adună sub condeiul d-sale care și le asumă. Profesia de credință a poetei pare fericitoare într-un astfel de entuziasm blasfemic, revers cu acuratețe respectat al celui mistic: „Căci a mă lăsa în voia răului pe care l-am denunțat ca nefiind al meu a însemnat că dorința mea era aceea de a ieși din brațele răului numit, dar nu întorcînd spatele răului, cît încărcîndu-mă eu însumi de un rău ce a ieșit, exorcizat, din interiorul celuilalt care a venit spre mine spre a fi denunțat. Eu am ieșit rea și fericită că purtam un nume (al răului), iar celălalt a pierit într-o liniștită pierdere a identității pe care eu, în mare parte, i-am preluat-o“. În plan european, i-am putea găsi conaționalei noastre similitudini cu un Antonin Artaud. Aceeași ținută a ființei ce vrea să pornească de la sine, să se reinventeze. Cităm din poetul francez: „Urăsc ca pe un laș abject orice ființă care acceptă că a fost făcută și nu vrea să se fi făcut ea însăși“. Aceeași percuție crudă a relaționărilor, într-un joc agonic: „Dacă muzica influențează șerpii, aceasta nu se datorează noțiunilor spirituale aduse de ea, ci doar faptului că șerpii sunt lungi, că se încolăcesc pe pămînt (…) ei bine, propun să ne comportăm cu spectatorii ca și cu șerpii transportați de farmecul muzicii, făcîndu-i să ajungă prin organism pînă la cele mai subtile noțiuni“. La rîndul lor versurile satanicei Angela Marcovici ilustrează cu fidelitate mentalul distructiv. O (totuși) eleganță a dezordinii ce rezidă în ordonarea inaparentă a secvențelor haotice, o caligrafie acoperită de sudori reci ne descoperă existența unei ființe aparte, circumscrisă permanentei atracții pentru sînge, moarte, impietate. Fluidul imaginilor cum o halucinație violentă, strunită la limită: „vreau să mă distrug/ ca pe boabele de struguri/ strivite de dinții zimțați ai metalelor/ din care era alcătuit aparatul de tortură al lui Kafka/ să mă strîng la piept și să curgă sînge din el“. Erosul nu e mai puțin blocat, sub cadaverice însemne: „cînd ne apropiem la fel de mult/ cît oceanul perfect mortuar/ tu începi să miroși a violoncel/ introdus cu sila în țărmul oceanului/ cap de om îngropat de viu“. Finalul n-ar fi putut fi altfel decît un dans pe sîrmă al autonegației înscrise cu o sete paroxistică, asemenea unei înjunghieri de sine: „sunt un monstru o comunistă o/ postumană cu mîna pe inimă care/ scrie ca și cînd ar cînta imnul/ brutal al președintelui nebun“. Angela Marcovici reprezintă o impresionantă în felul său coloană de energie neagră fără seamăn în literele noastre contemporane.